SERTARUL CU GANDURI

03/01/2016

Octavian Paler – Van Gogh sau revanşa prin artă (17). Ce este un artist damnat ? (2).


” … fiindcă m-am plimbat prin această lume vreme de treizeci de ani, am de asemenea obligaţia de a-i lăsa ca semn de recunoştinţă câteva amintiri sub formă de tablouri” – (Van Gogh)

Vincent Van Gogh - A Group of Cottages (1890)

Vincent Van Gogh – A Group of Cottages (1890)

– Nu-mi plac biografiile. Am sentimentul că privesti prin gaura cheii, îmi spunea cineva.

– Şi eu cred că toţi cei care au ţinut să ne spună cu lux de amănunte ce s-a întâmplat la spital cu ceea ce era muritor în Eminescu şi-au îngăduit prea mult în numele adevărului. Sau că a scormoni prin viaţa lui Michelangelo după amănunte echivoce e o treabă imundă, un delict deplorabil şi indecent. Dar discreţia şi decenţa sunt una şi iertarea este alta. A uita unele lucruri înseamnă a ierta ce s-a întâmplat.

– Citind biografii, oamenii scotocesc după asemănări cu ei. Mizerabil !

– De ce e mizerabil ? Poate că acesta e singurul mod de a primi lecţii.

– Oamenii vor lecţii ? Nici vorbă. Vor să găsească şi la alţii mizeria pe care o au ei în suflet.

– Eu cred că e în folosul nostru să scotocim după asemănări, cu condiţia că asemănarea să ne înalţe pe noi, nu să-l coboare pe cel a cărui viaţă o cercetăm.

– Lumea învinuieşte indiferenţa şi opacitatea care l-au înconjurat pe Van Gogh şi le practică în continuare faţă de alţii. E inutil, vorba lui Van Gogh, tristeţea va dura toată viaţa.    Vincent Van Gogh - A Pair of Leather Clogs (1898)

– Valéry spunea despre biografia lui Leonardo: “În ceea ce mă interesează cel mai mult, ea nu mă învaţă absolut nimic “. Eu aş putea spune că în ce mă interesează cel mai mult, Van Gogh mă învaţă aproape totul.

– Adică ?

– Există multe asemănări între Van Gogh şi celălalt mare olandez, Rembrandt. Dar poate cea mai importantă e aceasta: cu cât sunt mai singuri, cu atât în privirile lor arde mai intens acea flacără căreiă nu ştim ce alt nume să-i dăm decât cel al iubirii.

– Nu e ilogică iubirea care se cufundă în singurătate ?

– Iubirea e ilogică numai pentru logica acelora care n-o înţeleg. Ea e în stare să reducă lumea la doi oameni, pustind totul în jur şi arzând ca o flacără în mijlocul acestui deşert pe care l-a construit singură şi pe care-l cultivă cum vrea şi cum poate.

– Nu înţeleg ce vrei să demonstrezi.

Vincent Van Gogh - Autumn Landscape with Four Trees (1885)

Vincent Van Gogh – Autumn Landscape with Four Trees (1885)

   – Ceva foarte simplu. Că iubirea nu intră neapărat în contradicţie cu singurătatea. Poţi să locuieşti într-un deşert cu inima sufocată de tandreţe.

– În cazul lui Van Gogh abia detunătura pistolului cu care şi-a luat viaţa a atras atenţia asupra lui.

– Aceasta n-a fost vina lui Van Gogh.

– Lumea s-a învăţat să acorde numai compasiuni postume.

– La un moment dat, Van Gogh putea să declare în stilul lui Dostoievski: “Eu sunt singur, în timp ce ei, ei sunt toţi”. Şi totuşi, acest apostol al utopiei, căruia lumea nu i-a dat decât indiferenţă, şi-a incendiat viaţa fără să-l vadă nimeni. E semnificativ că el a văzut în Christos un artist. Ceva în genul lui Rembrandt. Dar e şi mai semnificativ că a rămas până la sfârşit “nebun de pictură”. El e primul care-mi vine în minte când mă gândesc la faptul că de la o vreme i s-a cerut artistului mai mult decât să coboare de pe trepte în arenă; i s-a cerut uneori să ia locul martirului şi să aştepte leul. Dar în acelaşi timp e primul care le strigă celor de pe trepte fraternitatea lui. A plecat lăsând în urma lui o dâră de sânge în praf, dar şi sute de pânze în care a strigat ceea ce n-a auzit nimeni. Să recunoaştem că într-o lume în care tristeţea seamănă pentru unii a insinuare, nu e puţin acest exemplu.

Acum pot să formulez mai limpede al doilea motiv care mă împiedică să văd în Van Gogh un artist damnat. Olandezul a fost unul din marii solitari ai picturii. Poate cel mai mare. Exilul său în singurătate a fost la fel de lung ca şi viaţa sa. Dar Van Gogh şi-a transformat exilul în punte spre cei care l-au împins în exil.

În singurătate, el ridică mereu vela Dragostei. Şi chiar dacă nimeni nu-l ascultă, el repetă că dragostea deschide închisoarea.

O deschide pentru a constata însă că există o altă închisoare mai mare în care lumea s-a baricadat ca să se descotorosească de el. Înlăuntrul acestei închisori sunt muzeele şi gloria. Va ajunge la ele după moarte. Câtă vreme trăieşte, accesul e interzis. Poate că lumea n-are timp decât pentru artişti celebri. A înţelege cere timp şi ea n-are totdeauna timp. Ceea ce e nemuritor în el, dacă e rentabil, va forma obiectul grijii postume.

Vincent Van Gogh - Avenue of Poplars in Autumn (1884)

Vincent Van Gogh – Avenue of Poplars in Autumn (1884)

   Dar nu e indecent în aceste condiţii să i se pună lui Van Gogh eticheta de “artist blestemat” ? Nu cumva o asemenea etichetă nu e decât încă un abuz al unei lumi care l-a somat adesea pe artist să n-o deranjeze, iar după moarte l-a canonizat ?

Pictorul doarme acum alaturi de Théo, într-un colţ al cimitirului din Auvers, dincolo de care încep lanurile de grâu. Hanul unde a murit se cheamă “La Van Gogh”. Asta aduce clientelă. Iar cât priveşte visl lui Van Gogh ca lumea să trăiască mai muzical, ce se poate spune ? Îmi vine în minte ce nota în jurnalul său Ludovic al XVI-lea în ziua când era cucerită Bastilia: “Rien”. Aşadar, nimic.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1345 – 19.03.1981

Anunțuri

15/11/2015

Octavian Paler – Van Gogh sau revanşa prin artă (15). Un muribund liniştit.


Van Gogh - Self-Portrait, Autumn (1886)

Van Gogh – Self-Portrait, Autumn (1886)

   ” Doar înşelăndu-te găseşti uneori drumul bun” – (Van Gogh)

Fiica hangiului Ravoux căreia Van Gogh i-a făcut portretul, Femeia în albastru, a povestit mulţi ani după tragedie cum s-au petrecut lucrurile. Ca în toate zilele, Van Gogh s-a dus dis-de-dimineaţă să picteze pe câmp. La prânz s-a întors şi după-amiază a plecat din nou. Nimic în atitudinea lui nu lăsa să se întrevadă ce va urma.

Hangiul uitase de pistolul pe care i-l împrumutase ca să împuşte corbi. S-a alarmat numai când a văzut că pictorul n-a venit ca de obicei la ora cinei. Au cinat fără el şi pe urmă, cum era zăpuşeală, au ieşit afară să se răcorească.

Atunci a apărut Van Gogh. A trecut prin faţa lor ca o umbră, fără să spună un cuvânt şi fără să privească pe nimeni. Împleticindu-se, a traversat sala de jos cu paşi mari şi s-a urcat pe scară în mansarda lui ţinându-se de coaste ca un om pe care-l durea ceva. Intrigat, hangiul s-a dus ceva mai târziu să vadă ce face “domnul Vincent”.

L-a găsit întins pe patul strâmt de fier, întors cu faţa spre perete. N-a răspuns când l-a invitat să coboare la masă. “Ce aveţi ?” a insistat Ravoux. Atunci, Van Gogh s-a întors şi i-a arătat la piept gaura însângerată lăsată de glonţ. “Ce-aţi făcut ?” s-a speriat hangiul. “M-am împuşcat, răspunse Vincent. Să sperăm că n-am ratat”. A fost chemat în grabă un doctor.

Când acesta a venit la căpătâiul său, pictorul i-a spus: “Cred că m-am terminat. Ce ziceţi ?” Cum doctorul îi adresa vorbe încurajatoare, el mormăi cu o tristeţe flegmatică. “A, bine… Pot să fumez ? Vreţi să-mi daţi pipa din buzunarul hainei ?”. Spre seară, jandarmii s-au prezentat să facă ancheta reglementară. Dar după ce le-a replicat că nu priveau pe nimeni motivele care l-au împins să se sinucidă, Van Gogh a refuzat cu încăpăţânare să le dea cea mai mică explicaţie. S-a închis în muţenie, fuma şi nu-I mai vedea pe jandarmi.  

Van Gogh - Wheatfield with Crows (1890)

Van Gogh – Wheatfield with Crows (1890)

 

A doua zi, a sosit de la Paris în mare grabă Théo. Văzându-l pe fratele său îndurerat, Vincent încercă să-l consoleze : „Nu plânge, am făcut-o spre binele tuturor”. După miezul nopţii, a murit în braţele lui Théo. Avea treizeci şi şapte de ani. Şi zece ani de pictură. Vânduse un singur tablou şi în afară de pictori nu-l cunoşteau decât cei care îl compătimeau.

Dincolo de ipoteze, nu există, nici azi, nimic sigur în privinţa motivelor sinuciderii lui Van Gogh. Biografii n-au făcut decât să înmulţească numărul acestor motive, fără să dovedească nici unul.

Dar ceva ar trebui spus totuşi răspicat : că Van Gogh, studiat cu atâta voluptate de psihiatrie, s-a omorât lucid, nu nebun. Într-un moment de criză şi-a tăiat urechea. În alte momente de nebunie a înghiţit vopseaua din tuburile de culori şi a fost gata să se otrăvească. Dar atunci când s-a împuşcat a fost lucid ! Nu nebunia a apăsat pe trăgaci. Sinuciderea pe care n-a mai ratat-o s-a petrecut într-un moment când mintea lui Van Gogh nu era rătăcită. El ştia foarte bine ce face când şi-a îndreptat pistolul spre piept. Un ţăran povestea mai târziu că l-a întâlnit în ziua aceea umblând prin lanurile de grâu copt şi murmurând de unul singur : „E cu neputinţă, e cu neputinţă”. dacă e adevărată această mărturie, ce era oare cu neputinţă ? La ce se gândise Van Gogh ?

După ce s-a împuşcat, în noaptea şi în ziua următoare, a discutat cu doctorul, cu jandarmii, cu hangiul, cu Théo. Şi nici unul dintre aceştia n-a avut impresia că se afla în faţa unui om care făcuse un gest fatal într-un moment de rătăcire. dimpotrivă, pictorul era lucid şi liniştit. Fuma aproape tot timpul. Singura lui grijă era ca nu cumva să fi ratat încercarea de a-şi lua viaţa.

Când Théo i-a dat şi el asigurări încurajatoare, cum făcuse şi doctorul (deşi glonţul, ricoşat în abdomen, nu fusese extras şi era limpede că nu se putea trăi astfel) el a răspuns cu o frază zguduitoare: ”E în zadar, tristeţea va dura toată viaţa”.

Un om care vorbeste astfel a reuşit să-şi spargă vasul complet. Acum este chiar un vas spart. Un vas care nu mai poate păstra viaţa în el. Dar nu tocmai această frază ne dezvăluie motivul adevărat ? Van Gogh era disperat când s-a sinucis, nu nebun. El n-a mai putut crede în altă speranţă decât aceea de a merge într-o stea; într-o altă stea decât cea pe care artei i s-a întins şi cununa de lauri şi cununa de spini şi uneori numai ultima.

Vincent Van Gogh - Sunflowers

Vincent Van Gogh – Sunflowers

   N-a mai crezut oare nici în arta lui ? Artistul şi-a aruncat oare uneltele în arenă, convins că nu mai avea de făcut decât să aştepte leul ? A gândit cumva că, eşuând în toate directiile, a eşuat şi în direcţia despre care a crezut totdeauna că e a lui ? Dar mai poate fi arta un sprijin pentru cineva căruia i se refuză totul ? Iată întrebările cărora ar trebui să le dăm un răspuns. Iar ele ne trimit nu în psihiatrie, ci în morală. Şi chiar în eterna şi spinoasa morală a relaţiilor dintre artist şi cei din jurul lui.

Fireşte, cineva care se omoară nebun nu reproşează nimic lumii în care a trăit. El nu e decât victima bolii şi nu cere decât compasiune. Decretându-l nebun, lumea se achită pe ea însăşi de orice vină. Dosarul poate fi, prin urmare, clasat. Lumea nu e vinovată nici de obtuzitate, nici de indiferenţă, nici de cinismul de a vinde liniştită cu milioane de franci tablourile unui artist pe care în timpul vieţii l-a acuzat că n-a fost în stare să-şi câştige, ca orice persoană onorabilă, cei trei franci şi jumătate pe zi plătiţi pentru o chilie spoită cu var, luminată de o singură fereastră, unde nu se afla decât un pat de campanie şi un scaun. Nu, toate aceste lucruri neplăcute pot fi evitate câtă vreme Van Gogh a murit nebun. Nebunia loveşte ca o fatalitate. Dar dacă el a murit lucid…

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1343 – 05.03.1981

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: