SERTARUL CU GANDURI

24/01/2018

Octavian Paler – Oraşe şi filosofie 1


Tiţian n-ar putea fi înţeles fară Veneţia. Rembrandt fără Amsterdam. El Greco fără Toledo. Iată motivul unei digresiuni în această istorie subiectiva a autoportretului pe care o urmărim aici.

Canaletto - The Grand Canal From Rialto Toward The North (1725)

Canaletto – The Grand Canal From Rialto Toward The North (1725)

   Veneţia e, probabil, unicul oraş situat la egală distanţă de realitate şi de metafizică. Ea e o certitudine care a avut ambiţia să-şi ia drept temelie o incertitudine. Un vis orgolios de eternitate ridicat pe piloni, ca o sfidare. Timpul a pătat zidurile, a înverzit statuile, a coclit aurul leilor veneţieni, măreţiaa a devenit umbră, strigătul de triumf a devenit şoaptă sau chiar tăcere, sfidarea a devenit pedeapsă, orgoliul a devenit melancolie, cu alte cuvinte Veneţia răscumpără acum prin melancolie ceea ce a prădat, ceea ce a sfidat, ceea ce n-a înţeles sau n-a putut înţelege, dar într-un fel ea şi-a rămas credincioasă sieşi, voluptăţii ei de a şterge hotarele dintre pământ şi apă, dintre certitudine şi incertitudine, dintre realitate şi irealitate, dintre iluzie şi regret. Ea e acum melancolică, dar şi melancolia ei vrea să fie somptuoasă. Şi agonia ei vrea să aibă grandoare. Veneţia nu poate învăţa modestia nici cu buzele pecetluite. Ea are o retorică a tăcerii, aşa cum altădată avea o retorică a strigătului şi a cântecului.

Obsesia Veneţiei pare a fi ea însăşi. Şi cum ea însăşi înseamnă un amestec unic de vanitate şi zădărnicie, de triumf şi decepţie, Veneţia pare a avea o unică temă de meditaţie: destinul omului încorporat în destinul ei. În loc să evadeze în incontingent, gândul se întoarce la zidurile înnegrite, la statuile înverzite, la leii cocliţi. Cerul nu există la Veneţia decât reflectat în apă. Eternitatea nu există decât confruntată cu eşecul ei în treptele roase ale palatelor, în ferestrele zidite şi în gondolele care trec pe canale pustii. Obsedată altădată de măreţia ei, de gloria ei, Veneţia e acum obsedată de decadenţa ei. Dar chiar şi din decadenţă ea vrea să facă o formă de glorie. Nu mai poate cuceri gloria pe mări, dar îşi primeşte oaspeţii şi îi supune prin tăcere.  

Francesco Guardi - Venice, Grand Canal

Francesco Guardi – Venice, Grand Canal

 

De aceea, azi, mai mult ca pe vremea lui Tiţian, Veneţia se confundă cu arta. Ea îşi obţine acum măreţia din dezamăgiri. Îşi cucereşte victoriile din înfrângeri. Îşi transformă chiar agonia în grandoare şi precaritatea în eternitate, câştigând, dupa ce a pierdut totul, cel mai dificil privilegiu, acela de a fi iubită. Ea acţionează astfel ca un artist.

Dar marea pictură veneţiană a apărut într-o vreme când Veneţia n-avea nevoie să-şi obţină victoriile din înfrângeri. Ea cunoştea o glorie reală şi îşi cucerea victoriile pe mări. Nimeni nu se gândea atunci să aştepte de la decădere vreo glorie. Flota veneţiană obţinea singură ceea ce mai târziu va trebui să aducă melancolia, iar palatele veneţiene nu erau încă muşcate de umbre. Veneţia credea şi în vanităţile şi în dreptatea ei. De aceea n-avea nevoie să apeleze la metafizică şi la consolări. Trăia în provocarea pe care o aruncase destinului şi cu aroganţa pe care o au totdeauna învingătorii care nu ştiu că vor fi şi ei odată învinşi.

Poate din această cauză marea pictură veneţiană are cu totul altă grandoare decât aceea a lui Rembrandt de pildă. Pentru că nici unul din pictorii veneţieni n-a trăit în singurătatea la care a fost constrâns, în ultima parte a vieţii, Rembrandt. Dimpotrivă, grandoarea lor pare îmbrăcată la cel mai bun croitor veneţian. Ea are nevoie de fast, de strălucire şi chiar carnaţia trupurilor goale e luxoasă. Totul în această pictură pune preţ pe valorile care pot fi sărbătorite. Veneţia nu trăia încă la jumătatea drumului dintre realitate şi metafizică. Ea îşi admira darurile şi trofeele în plină zi, încredinţată că timpul trebuie să i se supună, ca şi duşmanii serenissimei republici, şi că eternitatea nu e, poate, decât o altă faţă a clipei. De aceea în această pictură e un ciudat amestec de imediat şi etern, iar Tiţian are un aer princiar şi la nouăzeci de ani.

J. M. W. Turner - Grand Canal

J. M. W. Turner – Grand Canal

   La Tiţian lumina şi culoarea sunt încă în echilibru. Dar ne dăm seama că acest echilibru e provizoriu. Culoarea e prea potrivită pentru gustul veneţian ca să nu biruie. Pictorii vor ceda în cele din urmă, cu totul, tentaţiilor ei din dorinţa de a plăcea. Mai ales că, la Veneţia, Venus nu vrea să fie iubită, ci admirată. Ceva din slăbiciunea Veneţiei pentru aurul care acoperă leii de bronz trece în aproape toate tablourile pictorilor veneţieni, înclinaţi să cânte ceea ce există.

În aceste condiţii nu e de mirare că Filosofii lui Giorgione se gândesc, cu siguranţă, la altceva decât filosofii lui Rembrandt. Ei sunt calmi şi s-au oprit într-o privelişte plină de poezie. Sunt integraţi în natură, nu sunt în conflict cu ea. Şi dacă nu ştim aproape nimic despre cel care i-a pictat, despre Giorgione, avem impresia că ştim aproape totul despre acesţi filosofi, care nu întâmplător sunt trei. Ei n-au vocaţia singurătăţii ca filosofii lui Rembrandt. Simt nevoia să discute. Stau ca într-o seară antică şi cu puţină imaginaţie am putea şti ce discută. Cu siguranţă, despre viaţa la Veneţia.

Marieschi, Michele Giovanni - Rialto Bridge In Venice

Marieschi, Michele Giovanni – Rialto Bridge In Venice

   Şi, comparând Veneţia despre care vorbesc ei cu Veneţia de azi, înţelegem că arta nu vrea neapărat să se hrănească din amărăciune. Ea a ştiut foarte bine, de câte ori a vut prilejul, să admire şi să se bucure. Strigătul de triumf nu i-a fost mai puţin la îndemână decât cel de dezgust. Ba, de multe ori, i-a fost chiar mai greu să facă tristeţea biruitoare. Dovadă că Veneţia de  azi nu are alt profet în afară de Tintoretto.

 

Publicat in Revista “Flacăra” nr.1369 – 03.09.1981

15/01/2012

Octavian Paler – Veneţienii (IX). Tintoretto profetul.


The Entombment of Christ

The Entombment of Christ

          Strada şi viaţa sunt uneori profesori mai buni decât prelegerile şi manualele de estetică. Durerea nu se învaţă din cărţi şi singurătatea nu e materie de examene. Şi cum să te ridici la înălţimea unde trebuie admirat Tiţian dacă n-ai învăţat să preţuieşti valorile existenţei? Poate că arta se află într-un punct unde morala are o importanţă mai mare decât estetica şi decât priceperea unui artist de a pregăti pânza şi culorile.

N-am putea imagina ceva mai potrivnic artei decât un muzeu unde să ni se spună: “Atenţie, aparatele de climatizare sunt sensibile, nu vă aduceţi aminte nimic. Priviţi şi lăsaţi la o parte tot ce i-ar putea tulbura pe aceşti înţelepţi adânciţi în contemplaţie”. Ce rost ar avea arta atunci? Să ne apere de noi înşine? Ea a apărut, dimpotrivă, din nevoia de a ne scruta sufletul şi de a ne judeca destinul, cum zicea Van Gogh. Şi dacă gloria Veneţiei nu mai e demult cea în care a crezut Tiţian, o alta, melancolică şi capabilă să facă să vorbească tăcerea, I-a luat locul, printr-o secretă lege a compensaţiilor parcă, după ce nimburile ambiţioase şi-au arătat sub poleiala de aur nisipul.

Danae

Danae

Gândesc toate astea în vreme ce în faţa mea se află o reproducere a autoportretului lui Tintoretto de la Scuola di San Rocco. Pe el e înscris anul 1573. Tintoretto are deci 55 de ani. Părul şi barba sunt încă negre, abia înspicate, dar faţa e gravă şi vag obosită. Pictorul priveşte în jos. Parcă se uită nu în oglindă, ci în apele lagunei. Cu braţele încricişate, “furiosul” e calm acum. A pus penelul de o parte. Şi chipul lui are ceva din aerul care învăluie azi palatele din lagună, aureolate de o măreţie amară.

În această tăcere e greu să mai repeţi ceva din banalităţile joviale care se debitează de obicei pe seama Veneţiei. Oglinzile s-au umplut de umbre şi peste tumultul culorilor pluteşte fosforescenţa unui presentiment. Dacă Veneţia a avut în Tiţian gloria ei, are în Tintoretto profetul ei. Gondolele lunecă  mai departee pe canale ca un suspin fericit, în Piaţa San Marco bate aceeaşi oră de  bronz, dar în aer e ceva nou. Ca o spaimă a sunetelor. Veneţia începe să descopere că gloria  nu e eternă, că putereaa şi fastul nu sunt deajuns. Când plouă, culoarea curge probabil pe ziduri ca un fard roşu. Rămaşi pe gânduri, şi zeii  lui Tintoretto îşi pun întrebări. Trebuie oare ca orice glorie să aibă un sfârşit? Veneţia simte cum, ppe propriile ei canale, lunecă şi intră în exil. Un exil ireparabil, căci timpul, vorba lui Vergiliu, curge ireparabil. Şi fără voie, pictorul amestecă un negru de funingine în strălucirea culorilor sale. Ceva se prăbuşeşte în artă înainte de a se prăbuşi în jur. Poate pentru că ea vede dincolo de aparenţe.

Crucifixion

Crucifixion

Procesiunile sunt la fel de somptuoase, dar frigul şi-a făcut apariţia. Da, viaţa nu e o sărbătoare perpetuă, deşi niciodată nu aflăm asta la timp. Făcând această descoperire, Veneţia e gata să scoată o exclamaţie de teamă. Se stăpâneşte însă. E încă destul de puternică pe mări, pentru a încerca să combată frigul interior cu veşminte mai scumpe şi cu un lux mai mare. Pe zidurile ce vor  fi mai târziu tatuate de mucegai, culoarea veneţiană îşi trăieşte apogeul. Culoarea se crispează, dar de ce-ar trebui să-i ascultăm pe cei ce se folosesc de declinul Veneţiei pentru a ne face prelegeri despre zădărnicie şi absurd? N-am crezut niciodată în arta care renunţă să spere şi amână dreptatea pentru judecăţi de apoi. Singura judecată adevărată este cea pe care o putem face şi la care putem participa. Restul e tăcere, într-adevăr.

Dar dacă nu vreau să cred în apostolii disperării, în cruciaţii absurdului, nu pot să cred nici în cei care spun vorbe goale despre un om aseptic şi fără întrebări. Perfecţiunea nu înseamnă a închide cercul şi a renunţa la tot ce se află în afara lui. Singurul om perfectibil este cel deschis întrebărilor, chiar dacă asta presupune că uneori paradisul este la capătul infernului. Iată de ce cred că trebuie să căutăm forţa lui Tintoretto tocmai în ceea ce aparent dă senzaţia de înfrângere. Tiţian are o demnitate senină, în timp ce el tulbură şi derutează, dar fiecare vorbeşte în numele altei Veneţii şi altei părţi din noi. Şi oare nu e destul de clară istoria Veneţiei? În umbră, ea obţine cu mâinile goale ceea ce înainte n-a izbutit să obţină prin forţă. Acum e iubită pentru ea însăşi.

Women Playing Music

Women Playing Music

   Vanităţile au trădat-o, în schimb a aflat că există o glorie care nu mai depinde de ambiţii şi de putere, ci de poezie şi de melancolii. Sebările s-au sfârşit, acum e rândul tăcerii să vorbească. Steagurile nu se mai umflă orgolioase în vânt, cerul poate să-şi arate în sfârşit întreaga lui poezie. Cufundată din ce în ce mai mult în amintirile ei, Veneţia devine timp, timp pietrificat, care se gândeşte pe el însuşi.

Locuitorii o părăsesc, dar în loc să nu mai aparţină nimănui, ea aparţine tuturor. Iar cei care trec pe cheiuri  tresar când înţeleg că orologiul din turnul San Marco nu mai măsoară vremea, ci propria lor viaţă, luând-o mereu de la început, cu oricine vine aici, şi ajungând mereu la sfârşit, cu orice plecare. Trecutul umple

Portrait of a Woman Revealing her Breasts c. 1570

Portrait of a Woman Revealing her Breasts c. 1570

golurile, absenţele şi cucereşte oraşul casă cu casă, palat cu palat. Într-o zi nu va mai exista decât el. Învăluit în umbre ca Tintoretto la San Rocco. Între apă şi cer, amintirile vor arunca umbre lungi şi sonore. Atunci trecutul va trăi ca un prezent etern şi inaccesibil.

 Publicat în Revista “Flacăra” nr.1301 – 15.05.1980

01/01/2012

Octavian Paler – Veneţienii (VIII). Tintoretto sinuosul.

Filed under: OCTAVIAN PALER — afractalus @ 12:10
Tags: , , , , ,

Rar o viaţă atât de rectilinie, a cărei operă să arate atât de limpede că atunci când n-a mai crezut în linia dreaptă omul s-a afundat în meandre.

Archangel-Michael-Fights-Satan,-c.1590
Archangel-Michael-Fights-Satan,-c.1590

Tintoretto nu e primul care înfruntă Minotaurul, el e însă unul dintre cei care o mărturisesc cel mai explicit. “Furia” lui nu e, probabil, atât un “entuziasm furios” cât o spaimă nelămurită care se refugiază în furia de a picta. “Furiosul” intră în labirint hotărât să-i acopere toţi pereţii cu fresce.

Căci labirintul e o vrajă, o beţie dar şi un refugiu. Un blestem, dar şi o şansă de mântuire. O obsesie, dar şi un liman posibil. Prin atâtea meandre există, poate, şi un drum care ne-ar putea duce mai departe decât linia dreaptă. E greu de crezut că omul a intrat în labirint din curiozitate sau plictisit de o lume prea clară. El a făcut-o de fiecare dată când n-a mai puut crede că totul e atât de simplu. Ajuns la limitele răspunsului în care crezuse, el n-a mai găsit altă soluţie decât să se întrebe din nou. S-a simţit în pericol într-o claritate nesigură, al cărei eşec îl presimţea, şi a alergat înapoi în labirint.

Ceea ce n-a găsit în certitudine, el speră să găsească atunci în dilemă. Ceea ce n-a găsit pe un drum drept, speră să găsească la o răspântie. Noaptea ne apără uneori mai bine decât amiaza, iar labirintul e uneori singurul adăpost care ne primeşte.

Poate că nu întâmplător Tintoretto a fost reabilitat de acelaşi romantism care a reabilitat goticul. Zâmbim când îl auzim pe Molière îngrozindu-se la vederea catedralelor gotice care i se par nişte monştri şi înţelegem de ce un fanatic al idealului clasic, ca Burckhardt, vorbeşte de “nu ştiu ce asprime şi barbarie a sentimentului” la Tintoretto. Dar nu de opţiuni estetice ne lovim aici. Există ceva mult mai profund care ne tulbură de fapt în pictura lui Tintoretto. Omul labirintic este un om cu toate întrebările sângerând ca nişte răni. El nu pătrunde în labirint pentru că preferă dezordinea şi rătăcirea, ci pentru că speră într-o ordine cucerită prin rătăcire. Cucerită şi nu pur şi simplu acceptată; căci, acum, el nu mai vrea să consimtă, ci să obţină. În acest caz, Minotaurul nu mai reprezintă un monstru, ci miezul enigmei. Locul unde în sfârşit va cunoaşte Taina, Răspunsul. Chiar dacă acest răspuns este moartea.

  Pictura lui Tintoretto are, într-adevăr, ceva dramatic. desenul lui e nervos şi sinuos. Poartă pecetea crizei manieriste, ar spune unul din acei critici reticenţi faţă de arta lui care l-au socotit “un geniu înăbuşit de facilitate” sau “un El Greco fără inimă”. Dar nu sunt aceste şerpuiri insinuante chiar meandrele labirintului ? Venus e încă tot frumoasă, dar are o febră ciudată.  Şi de ce tocmai Ariadna îi aşează diadema pe creştet ? Apostoli care par gondolieri cu corpurile înclinate deasupra ramelor, bătrâni care au fixitatea privirii lui Tintoretto, femei care cântă într-un concert, dar fiecare ascultă parcă o altă muzică, interioară, o tristeţe nelămurită care sfârşeşte prin a cotropi şi corupe gloria culorii veneţiene, o lumină ireală, semănând cu cea pe care o va folosi mai târziu cinematograful, sunt toate acestea din secolul lui Tiţian ? Sunt, şi nu sunt. Tiţian e majestuos şi senin. Tintoretto îşi clădeşte majestatea pe vulcani. Ca să lupte împotriva îndoielilor ce-l macină, strigă răspunsurile mai tare decât ar trebui.

Uneori pare convins că numai cel care se răstigneste la răspântii găseşte până la urmă Drumul de care are nevoie; că numai deschizându-şi toate rănile omul se poate vindeca şi numai strigându-şi toate întrebările poate spera într-un răspuns. Deoarece labirintul nu poate fi învins decât străbătându-l până la capăt. Transformând neliniştea în operă, aşa cum clasicismul a transformat în operă liniştea. 

The Temptation of Adam and Eve

The Temptation of Adam and Eve


Dar norii sumbri pe care Tintoretto îi aşează pe cerul veneţian plutesc deasupra unor ziduri luminate parcă de un incendiu fastuos. “Furiosul” încearcă să-şi compenseze zbuciumul printr-o regie mai impunătoare.

Contrar majorităţii veneţienilor, el a impus studiul desenului în atelierul său. Întrebat de către un tânăr artist ce rebuie să facă pentru a deveni un bun pictor, i-a răspuns “trebuie să desenezi şi iar să desenezi”. Şi totuşi, ca orice veneţian, nici Tintoretto nu mai e Tintoretto fără culoare. Comparând acelaşi tablou în culori şi fotografiat în alb-negru, avem senzaţia că incendiul s-a stins. Nu mai e în faţa noastră decât cenuşa lui păstrând intact conturul personajelor şi arhitectura zidurilor. Lava s-a răcit şi sfinţii par îmbrăcaţi în zdrenţe când, de fapt, veşmintele lor au aceeaşi somptuozitate anxioasă ca şi aerul, ca şi carnea goală, ca şi piatra, aridă şi strălucitoare în acelaşi timp. Uneori suntem parcă la Toledo cu El Greco, nu la Veneţia.

The Last Supper, mid 1540s

The Last Supper, mid 1540s

   O dogoare ciudată stăpâneşte zidurile şi turmentează vegetaţia. Ceva crispează gesturile prea largi. Încrederea în valorile existenţei, care a fost virtutea cea mai preţioasă a Veneţiei, şi-a pierdut siguranţa care o ajuta să se comporte normal. În vreme ce pentru Tiţian nu exista decât victoria, acum, înfrângerile de pe mări au parcă urmări şi în pictură. Condotierii au decăzut. Au devenit nişte bătrâni lubrici care o pândesc pe Suzana când face baie. Iar în Fierăria lui Vulcan diademele se amestecă acum cu armele. Poate. Veneţia bănuieşte că va trebui să dea o luptă mai dificilă decât pe mări, în propriul ei suflet.

Şi că Minotaurul renaşte în timp ce încă mai sărbătorim victoria împotrica lui.

Publicat în “Flacăra” nr.1300 din 08.05.1980

20/12/2011

Octavian Paler – Veneţienii (VII). Tintoretto furiosul.


The Last Supper

  The Last Supper

La Tiţian, Venus nu mai e o zeiţă. E  o femeie. La Tintoretto ea nu mai e o femeie. E o nelinişte. Vor mai trece câteva secole până când Venus va fi detronată, dar primele semne de slăbiciune se văd de acum. Ea bănuie parcă faptul că într-o zi va fi exilată din nou.

Parcă tocmai asta îi spune lui Bacchus care îi întinde mâna, că va veni o zi când oamenii nu vor mai crede în frumuseţe şi în dragoste cum o făceau în Veneţia lui Tiţian. Nu-şi presimte pata de sânge pe care i-o va pune pe obraz peste patru secole, Magritte, dar un frig ciudat înfioară trupul gol al zeiţei abia trezită din somn. Frumusetea nu mai e sigură pe seducţia ei irezistibilă, iar dragostea se teme că într-o zi va fi terfelită.

De fapt, ordinea clasică nu e încă dizolvată. e numai ameninţată. Orchestra picturii veneţiene există, cântă aproape aceeaşi muzică, dar cântă altfel. Nu neapărat mai bine sau mai rău. Pur şi simplu, altfel. Cerul veneţian e încă senin, dar, iată, sub acest cer vuieşte furtuna. Trupurile se mlădiază agile şi dramatice. Şi chiar în culorile cele mai strălucitoare umbra stă la pândă. Nu se arată întotdeauna, dar otrăveşte pe nesimţite fastul. O muzică neagră începe să se audă în surdină anuntându-l pe Rembrandt. O nelinişte alungeşte figurile, le face mai zvelte, anuntându-l pe El Greco.

Îi anunţă doar. Nu e încă Rembrandt. Nu e încă El Greco. Umbra nu gândeşte. Deocamdată doar învaţă

Adam and Eve (c. 1550)

  Adam and Eve (c. 1550)

să vorbească. Trupul nu se transformă în flacără. Deocamdată focul doar mocneşte. Dar conspiraţia împotrivă Venerei a început. Mai exact se reia, urzind o mare lovitură de stat în estetică, a cărei pregătire va mai cere câteva secole, pentru cea mai tristă victorie, abolirea dictaturii frumuseţii. Fără să fie nici singur, nici confundabil cu alţii, Tintoretto a intrat în labirint.

La urma urmei, disputa dacă el a aşezat sau nu pe peretele atelierului deviza  “Desenul lui Michelangelo şi culoarea lui Tiţian”, cum pretinde legenda, e gratuită. “Să urmezi maeştrii ? Pentru ce-ar trebui să fie urmaţi ? Ei sunt maeştri tocmai pentru că n-au urmat pe nimeni”, va exclama mai târziu, orgolios, Gauguin. Tintoretto nu face asta. Dar se ştie că nici un artist adevarat nu poate fi un bun imitator. Chiar când îşi propune să fie fidel, rămâne el însuşi. Chiar când rosteşte aceleaşi vorbe ca toată lumea, spune ceva care n-a mai fost spus de nimeni până la el.

La Bruyère care se plângea că totul a fost spus de când există oameni care gândesc şi că, deci, nu mai poate fi adăugat nimic original nu gândea în clipa aceea ca un creator. Tintoretto n-a fost nici Michelangelo, nici Tiţian, nici n-a devenit o sinteză a lor. În schimb, şi-a împlinit singura şansă importantă. A devenit Tintoretto.

Existenţa sa pare ternă în comparaţie cu cea a lui Tiţian. Săracă în evenimente. Dacă nu i-am cunoaşte pictura, ne-ar surprinde că a fost supranumit “furiosul”. Şi-a petrecut întreaga viaţă la Veneţia şi n-a făcut decât un drum la Roma (şi acela pus sub semnul întrebării), dar în pictură a gâfâit continuu ca un maratonist care nu se opreşte din cursă.

Self Portrait

  Self Portrait

A atacat suprafeţe imense (care s-ar explica, poate, dacă n-ar fi dovedit că era în stare să lucreze fără plată numai să fie lăsat să acopere cât mai mulţi pereţi), mereu grăbit şi excesiv, convins că nu poţi deveni un mare artist fără a-ţi istovi mâna în fiecare zi. Dealtfel, a fost numit “furiosul” din pricina rapidităţii cu care picta.

Nici unul dintre “veneţieni” n-a fost atât de lacom de spaţiu şi atât de impetuos. A pictat toată viaţa ca şi cum s-ar fi temut să nu se sfârşească lumea înainte de a acoperi el cu culori toate zidurile şi pânzele pe care le avea la îndemână. Dar pe aceste spaţii amplificate s-a schimbat ceva, bate un vânt tulbure care crispează triumful şi-l impiedică să fie deplin. Culoarea hohoteşte, ţipă, caută, dibuie, ezită, cântă, îşi pune întrebări, tace din nou, se încordează, mereu la pândă, pregătită pentru exces şi singurătate.

Veneţia şi-a amintit de Minotaur. În plină sărbătoare, în chiar furia sa, Tintoretto descoperă o nelinişte care îl îndârjeşte şi mai mult. S-ar zice că acest “cel mai teribil creier al picturii”, cum îl caracterizează Vasari, nu ştie să se oprească la timp. Fastul şi strălucirea ard la el uneori până ce capătă o nuanţă tragică. Neliniştea îl îmbată până la a-l face brutal. Nu-şi găseşte aproape niciodată, ca Titian, tonul potrivit pentru a fi solemn şi echilibrat. Întotdeauna adaugă ceva care face sărbătoarea să se umple de presimţiri. E mai impetuos, dar mai putin învingător decât Tiţian. În miezul fiecărei bătălii câştigate Tintoretto o pierde. Învingătorul se recunoaşte singur învins când nu i se mai opune nimeni.

Nu se ştie sigur dacă a fost sau nu elevul lui Tiţian “zece zile” (pentru a justifica legenda unui maestru gelos şi a unui elev nestăpânit), aşa cum şi alte lucruri din existenţa lui sunt incerte.. Dacă a avut o mască, această mască s-a lipit de obraz. Ceea ce a rămas este ceea ce ne spune pictura despre pictor. Şi tot ce nu corespunde operei devine suspect, îndoielnic. Astfel încât figura lui Tintoretto devine din ce în ce mai mult opera operei. Unul din cazurile în care opera se întoarce asupra vieţii din care a ieşit şi o devoră, îi dă caracterul ei şi la nevoie o reinventează.

Lot and his Daughters

Lot and his Daughters

Pe cine mai interesează că “furiosul” a fost un om liniştit ? Fără “furia” sa ar fi rămas un epigon, poate. Această furie care l-a împins în labirint l-a salvat, l-a aşezat alături de El Greco, în loc să-l amestece printre “ultimii Tiţieni”. Afectarea nu e decât o crustă. Echivocul nu e decât un drum. Ţinta e totdeauna alta.

 Publicat în “Flacăra” nr.1299 din 01.05.1980

07/07/2011

Octavian Paler – Veneţienii (VI). Tintoretto precursorul.


The Wedding Feast at Cana, c.1545

The Wedding Feast at Cana, c.1545

Istoria gustului e plină de ciudăţenii. Multă vreme Tintoretto a fost socotit un fel de Tiţian imperfect, un epigon anxios şi vehement care face formele să se întindă ca o velă umflată de vânt. Acum, neliniştea artei moderne îşi caută în el un precursor. Şi, probabil, n-o face din pasiuni heraldice. Ea simte nevoia de tradiţie. Vrea să aibă un trecut. Îşi caută strămoşi, pentru a se convinge probabil că are dreptate, că nu suntem noi primii care pătrundem în labirint, iar veneţianul îi oferă tocmai o asemenea dovadă.

Pentru o critică foarte scrupuloasă cu probele, autoportretele lui Tintoretto sunt presupuse. Ceea ce ne determină să uităm totuşi asta e faptul că ele corespund pe deplin imaginii pe care ne-am făcut-o despre autorul lor. Într-adevăr, aşa trebuia să arate.

    Cu această privire stranie, de o neliniştitoare fixitate. Învăluit în această tăcere aproape asurzitoare care e exact ce trebuie pentru a ne reaminti, când vrem numai să fim măguliţi, că rostul artei e altul, să ne scuture din somnolenţă şi să ne apere de nepăsare. Atunci e binevenită o tăcere arţăgoasă şi trebuie să salutăm un artist incomod care ne incită şi ne provoacă.

Tintoretto nu pare un înţelept, în ciuda aerului său venerabil. El n-ar spune ca Socrate “ştiu că nu ştiu nimic”. Dimpotrivă, ar pretinde că, în pictură cel puţin, ştie totul. Dar nu e nevoie, mai ales în artă, numai de înţelepţi. Uneori avem mai multe de aflat de la cei care n-au altă înţelepciune decât credinţa încăpăţânată în ceea ce consideră vocaţia lor pe care o urmează fără să-şi acorde nici un răgaz. Ca Tintoretto, pentru care nu există nimic altceva decât pictura. Chiar autoportretul este înainte de orice un prilej de a picta. Nu neapărat de a se picta, căci artistul seamănă personajelor sale, a devenit el însuşi unul din personajele sale. 

Leda and the Swan, c.1570

Leda and the Swan, c.1570


Capodoperele de bătrâneţe ale lui Tiţian l-au deconcertat pe Vasari. De aici sfatul de a le privi de departe. Azi e greu să-I mai dăm dreptate, în schimb în faţa lui Tintoretto simţim parcă nevoia să facem un pas înapoi. Măcinat de o nelinişte ascunsă , pictorul îşi aţinteşte ochii asupra noastră într-un fel care nu ne lasă să-l observăm ca pe Tiţian. Aceşti ochi dogoresc sumbru, scormonitori şi poate amari. Au în ei ceva absent, dar, paradoxal, tocmai asta îi face insinuanţi şi hipnotici. Şi iată-ne trecând de la o condiţie la alta. Nu mai suntem spectatori. Suntem provocaţi, interogaţi. Aşadar, ce este viaţa? Pentru ce anume ardem, pentru ce trăim? Constrânşi, niciodată nu răspundem ce trebuie. Suntem stânjeniţi. Încurcaţi. Ne ascumdem în loc să ne mărturisim. E întotdeauna dificil când eşti luat pe nepregătite şi somat să fii tu însuţi. Te simţi încolţit, e mai bine să cobori viziera. Chiar dacă a tăcea înseamnă uneori a minţi. Din fericire, nu ne-a observat nimeni. O, sfânta linişte confortabilă a clasicilor…

Hocke îl consideră pe Tintoretto cel mai mare pictor manierist, alături de El Greco. Dar ce înseamnă manierist? Această noţiune e aproape tot atât de ambiguă şi disputată în ultima vreme ca şi barocul. Pentru unii încă mai reprezintă o etichetă pejorativă, în vreme ce pentru alţii constituie un elogiu. Pentru unii e un refugiu în “manieră”, sub o mască afectată şi preţioasă, pentru alţii o nelinişte care sparge limitele calmului clasic. Unii nu vor să vadă manierismul decât în oglinda convexă a lui Parmigianino, alţii îl extind prea mult, cu Gânditorul lui Michelangelo rastignit undeva la începutul drumului. Termenul, se pare, mai mult ne încurcă decât ne ajută să-l înţelegem pe Tintoretto, dacă nu ne oprim la cauza manierismului lăsând la o parte efectele lui, diverse şi adesea contradictorii. În ce mă priveşte, subscriu la formula întâlnită într-un eseu al lui Andrei Pleşu: manierismul este “partea noastră de umbră”. Partea noastră de umbră, adică partea noastră de labirint. Căci rădăcinile manierismului sunt înfipte intr-o sensibilitate tragică. Paradisul lui Tintoretto pluteşte peste un infern de întrebări. Din acest punct de vedere , autoportretul  său ar putea figura chiar mai bine decât al lui Parmigianino pe coperta unei istorii a manierismului. Pentru că, spre deosebire de Tiţian, ţintoretto este Întrebare, nu răspuns. El îşi strigă întrebările pe pereţi întregi. Aruncă kilograme de culoare pentru a face aceste întrebări să răsune cât mai puternic. Nu-i place să vorbească în şoaptă. Totul sau aproape totul e răcnit, strigat, spus cu febră, cu patimă, cu “furie”.

The Descent into Hell

The Descent into Hell

 

Se prea poate ca noi să găsim în Tintoretto nu ceea ce el are, ci ceea ce căutăm. Întrebările pe care I le punem în seamă sunt poate ale noastre. Dar există cu siguranţă în Tintoretto ceva care ne îngăduie să procedăm astfel. Figura lui e ca o hieroglifă, iar pictura lui are o melancolie subversivă care atrage şi contrariază în acelaşi timp. Neliniştiţii, ca şi solitarii, se recunoasc între ei. Şi orice neliniştit va recunoaşte în Tintoretto un precursor, aşa cum orice suflet “de amiază” recunoaşte în ruinele Parthenonului un loc familiar. Înainte de a aparţine unei epoci, Tintoretto aparţine unei sensibilităţi, a celor care şi-au exasperat totdeauna problemele în speranţa că astfel vor izbuti să le rezolve; şi pentru care negaţia nu este decât o sete neagră care ascunde destul de prost nevoia de a afirma.

 

Labirintul nefiind un experiment, un joc, ci un purgatoriu. Şansa ce rămâne în ocoluri când linia dreaptă nu mai duce nicăieri. Firul Ariadnei e un vis al sinuoşilor.

Publicat în revista “Flacăra” nr. 1298 din 24.04.1980

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat: