Octavian Paler – Dürer, între măsură şi exces (I). Muntele.

Albrecht Dürer – Adam

   Dürer e comparat adesea cu Leonardo. Dar e comparat şi cu Luther. Şi tocmai faptul că e comparat cu amândoi demonstrează că, de fapt, nu poate fi comparat până la capăt cu nimeni. Fără îndoială, el are aceeaşi foame de a şti ca Leonardo şi aceeaşi pasiune arzătoare ca Luther. Dar nici nu e discret ca Leonardo, nici zgomotos ca Luther. E sigur de sine. Atât.

Şi chiar în galeria autoportretelor e greu să-i găsim un termen de comparaţie. N-are obrazul supt, devorat de febră şi cotropit de o barbă ţepoasă ca Van Gogh. N-are orgoliul amar al lui Michelangelo. N-are candoarea lui Corot. N-are singurătatea lui Cézanne. N-are asprimea lui Goya. N-are umbrele lui Rembrandt. Nu. El e Dürer. Frumos, elegant, constient de valoarea sa. Cândva a vândut, se zice, gravuri chiar de la fereastra casei sale transformată în prăvălie. Dar poate că asta nu e decât anecdotă. În autoportrete, observaţia se impune, el n-are absolut nimic plebeian. Dimpotrivă. Priviţi-l cu câtă grijă s-a îmbrăcat înainte de a se aşeza în oglindă. E limpede că i-au placut hainele elegante şi că n-a văzut nici un motiv pentru care ar fi trebuit să ascundă asta. N-a neglijat nici o cută a veşmintelor, nici o buclă. Şi, ce-i drept, nu există în toată istoria autoportretului un pictor cu un păr mai frumos ca al lui Dürer. Uităm, privindu-l, că era fiul unui modest argintar, încredinţaţi că avem de-a face cu un tânăr nobil.

E vanitos ? Dar ce artist nu e vanitos ? Taciturnul Velasquez, ajuns la Roma şi întrebat ce parere are despre Rafael a răspuns sec: “Nu-mi place deloc”. Dürer e mai abil. El nu spune că nu i-au plăcut pictorii veneţieni după ce a ajuns la Veneţia. El îi scrie, în schimb, unui prieten din Germania că pictorii veneţieni au vrut să-l otrăvească în timpul unei mese. Ceea ce, fireşte, spune mai mult în materie de vanitate decât acel “Nu-mi place deloc” al lui Velasquez.

Doar Tiţian mai priveşte lumea cu aerul acesta princiar. Numai că Tiţian capată această privire în special la bătrâneţe. Când ştie cine este. În vreme ce Dürer afisează un aer seniorial şi în autoportretul de la douăzeci şi doi de ani aflat acum la Luvru. Are aici o privire mândră şi un curaj ce nu trebuie dovedit cu sabia. Şi, cu siguranţă, (ne simţim ispitiţi să ne spunem) nu-l înţelege pe Sisif. Cum adică, să urci mereu o stâncă doar pentru ca ea să se rostogolească la vale ? E atât de îngrijit şi de calm, încât nici zeii n-ar îndrăzni să-i dea o asemenea pedeapsă.  

 Albrecht Dürer – Adoration Of The Magi

 

Dar să ne apropiem de autoportret şi să citim ce scrie deasupra capului: “Destinul meu va progresa după Ordinea Supremă”. Zeii nu s-au gândit să-l supună pe Dürer la o pedeapsă ca a lui Sisif, dar Dürer a hotărât singur să şi-o asume.

În general, cei care aspiră  spre ordinea supremă pot fi suspectaţi. Ori sunt prea vulnerabili şi vor să ascundă asta, ori sunt prea orgolioşi; ori sunt prea însetaţi, ori sunt prea singuri. În ce-l priveşte, Dürer n-a declarat niciodată cu insolenţa lui Gauguin: “Să urmezi maeştrii ? Dar pentru ce-ar trebui să fie urmaţi ? Ei sunt maeştri tocmai pentru că n-au urmat pe nimeni”. Ba chiar se duce la Veneţia în dorinţa de a-şi căuta un maestru. Şi-a căutat un maestru, se ştie, pentru a nu se găsi decât pe sine. A declarat însă altceva, care ne lămureşte pe deplin: “Dacă nu putem ajunge niciodată la desăvârşire,- se întrebă el – trebuie să renunţăm cu totul la a mai învăţa ?” Iată aici miezul gândirii lui Dürer. Şi întreg secretul său. Cu cine să-l comparăm acum dacă nu cu Sisif ? Ca şi Sisif, el ştie două lucruri mai bine ca orice: 1. că nu poate atinge ceea ce urmăreşte 2. că nu va renunţa să urce totuşi spre ceea ce nu poate atinge.

Pentru Sisif, muntele nu e decât un drum de parcurs, un obstacol care-l desparte de scop. Scopul fiind oprirea stâncii în vârful muntelui. În schimb, pentru Dürer drumul devine chiar scopul. El ştie că nu poate atinge desăvârşirea, dar acesta nu e un motiv să renunţe la ea. Ne rămâne cel puţin drumul spre imposibil dacă imposibilul ne e refuzat. Gravorul din Nürnberg rezolvă astfel dintr-un singur gest drama lui Sisif şi îşi găseşte pe muntele lui chiar sensul existenţei sale de artist. După ce declară că desăvârşirea e inaccesibilă, începe metodic, încăpăţânat şi pătimaş să escaladeze muntele spre ea. Nimeni nu a străbătut cu atâta rigoare drumul spre imposibil, fără să se clatine şi fără să se mintă, refuzând în egală masură ispitele exaltării şi ale desnădejdei. 

Albrecht Dürer – Eve

  Şi întrucât nu poate ajunge la ţintă, descrie toate lucrurile care îl separă de ea. Cu acul de gravat, cu dăltiţa sau cu penelul, el povesteşte tot ce vede. Are o imensă curiozitate şi nu-şi poate stăpâni foamea de amănunte. Nimic din natură pare să nu lipsească din tablourile şi gravurile lui. Ca să se revanşeze parcă pentru pierderea imposibilului adună în ele tot ce e posibil, de la vieţuitoarele pământului la unelte şi mituri. Cu înflăcărare, luând în stăpânire  totul, Sisif îşi descrie fiecare pas de pe munte, îşi caută o consolare în fiecare fir de iarbă, în fiecare piatră, în fiecare copac, în tot ce întâlneşte, în ordinea pe care o caută în dezordine. El cântă chiar urcuşul şi pe măsură ce face asta se vede din ce în ce mai bine muntele şi din ce în ce mai puţin culmea unde ar trebui ca stânca să se oprească. Pentru că gravurile şi tablourile lui Dürer ne întâmpină cu acest paradox: totul e spus cu lux de amănunte şi clar, răspicat, precis, pentru ca ansamblul să devină enigmatic. Spre deosebire de Leonardo care face să surâdă şi pe Gioconda să vorbească având  buzele pecetluite.

Publicat în Revista “Flacăra” nr. 1374 – 08.10.1981

Octavian Paler – Un melancolic ciudat: Botticelli (VII).Partea de umbră.

Portrait of a young man with red cap

   Florenţa, Atena Renaşterii a tremurat când Savonarola a ameninţat frumuseţea cu flăcările iadului. Ea a frisonat ascultându-l pe călugărul care arunca anatema asupra vanităţilor terestre chemându-şi auditoriul să azvârle pe ruguri nu numai podoabe şi parfumuri, ci şi opere de artă.

Şi s-au găsit destui care s-au grăbit să facă asta cu sumbră fervoare… Ce concluzie să tragem de aici ? Că Renaşterea n-a fost atât de radioasă cum cred prejudecăţile curente ? Că în unele privinţe ea a fost chiar mai anxioasă decât Evul Mediu ? Poate că răspunsul ar trebui să fie “da”. Am citit undeva, de pildă, că superstiţiile erau atât de puternice în Renaştere încât juriştii se preocupau în mod serios să stabilească dacă într-o casă frecventată de fantome locatarii mai erau datori să plătească proprietarului chiria.

Dar un răspuns prea ritos n-ar face, probabil, decât să schimbe o prejudecată cu alta. În fapt, Savonarola a însemnat triumful provizoriu al părţii de umbră a Renaşterii. El şi Lorenzo Magnificul n-au fost numai polii unui conlict. Au reprezentat faţa şi reversul unei Renaşteri despre care s-a spus cu oarecare uşurinţă că a adus împăcarea între Biblie şi Homer. Lorenzo încarnând recompensele şi decepţiile spiritului. savonarola, furtunile şi rătăcirile pasiunii.  

Scenes from the Life of Moses (detail)

 

Era firesc, poate, ca Botticelli să cadă în mrejele pasiunii, dar mi-e greu să-mi închipui un artist privind calm cum flăcările prefac în scrum tablouri şi manuscrise.Când arta e dispreţuită şi hulită nu mai e mult până la frigul absolut. Şi dacă Botticelli a crezut în fanatismul exaltat al lui Savonarola, el a văzut apoi, cu siguranţă, că profetul care împuiase capul Florenţei cu lumea de apoi nu s-a dat îndărăt să treacă la lichidarea “legală” a inamicilor săi pentru a se debarasa de ei încă de pe lumea aceasta. Poate că această brutală trezire la realitate, în care visătorii au recidivat mereu, Botticelli n-a suportat-o. Sufletul său era prea vulnerabil, pentru a găsi forţa de a se redresa. Nu mai avea putere decât să renunţe. Şi, în vreme ce, după căderea lui Savonarola, Florenţa se întoarce la vechile ei idealuri, Botticelli, descurajat, singur şi bolnav, se îndreaptă spre o bătrânete pustie şi enigmatică.

Nu mi-l pot imagina pe Tiţian decât bătrân, înţelept şi glorios, cu barba albă de patriarh al culorii şi viscolit de timp ca Turnul din Piaţa San Marco. Nu mi-l pot imagina nici pe Rembrandt tânăr, ca în autoportretul în care s-a pictat cu saskia pe genunchi ridicând o cupă de vin în sănătatea celui care-l priveşte. Nu acesta e leul ce ne tulbură, a cărui gheară a rupt peceţile de umbră ale Tainei. Leul e ştirb şi poartă pe cap o tichie de clovn. Acolo Rembrandt e grandios. Unde e singur, bătrân şi înfrânt. Şi unde râde ca un saltimbanc în faţa destinului.

The Virgin And Child With Five Angels

   În schimb, nu mi-l pot imagina pe Botticelli bătrân. Nu mi-l pot imagina decât tânăr, deşi a trăit şaizeci şi cinci de ani, ceva mai mult decât Rembrandt şi cu aproape treizeci de ani mai mult decât Van Gogh; aproape la fel de tânăr, aş spune, ca Rafael, care a murit la treizeci şi şapte de ani.

O parte din viaţa lui, cea mai plină de semne de întrebare, a intrat, ca filosofii lui Rembandt, în umbră, sub zodia aproximaţiilor şi a tăcerii, iar pictorul a rămas să poarte în închipurea noastră vârsta sugerată de cele mai cunoscute opere ale sale, Primăvara şi Naşterea Venerei… Desigur, nu e o întâmplare asta. Vârsta adevărată a lui Petrarca e cea a Canţonierului, a lui Boccaccio cea a Decameronului, Delacroix, mort la şaizeci şi cinci de ani, ne pare uneori mai tânăr decât Van Gogh, iar pe Michelangelo, mort la aproape nouazeci de ani, ne e foarte greu să ni-l închipuim altfel decât plin de forţă, trăind într-o maturitate amară şi orgolioasă. Numai că în cazul lui Botticelli e vorba mai mult decât de o victorie a operei asupra biografiei.

Vasari spune că pictorul a ajuns “bătrân şi neputincios”, că mergea pe străzile Florenţei cu două cârji, “căci nu se putea ţine pe picioare”, şi a murit “bolnav şi prăpădit”. Însă Vasari e uneori un pedagog la fel de plictisitor ca şi pictorul Vasari. El înşiră toate aceste amănunte cu un scop precis. Vrea să dea o lecţie artiştilor care ar fi tentaţi să fie nechibzuiţi cu banii ca Botticelli, de aceea le flutură spectrul unui decăzut, ducând la bătrâneţe o existenţă de cerşetor, jenantă şi penibilă.

Aproape nimeni nu se mai îndoieşte că Vasari a exagerat, punând în circulaţie o legendă. Dar bătrâneţea lui Botticelli rămâne o taină. Pe măsură ce înaintează în vârstă, notorietatea pictorului, în loc să crească, scade. În jurul lui se formează un gol inxplicabil. Totul se întâmplă ca şi cum de la un moment încolo viaţa lui Botticelli se consumă până la moarte într-o continuă eclipsă de soare.

The Virgin and Child with Two Angels and the Young St John the Baptist 1465-70

   Bătrâneţea sa e ca o pată de frig… A ajuns oare Botticelli atât de sărac ? N-a mai fost la modă sau n-a mai putut să picteze în ultimii ani ? A fost uitat de viu sau, traumatizat de evenimente, a abandonat treptat pictura pentru a se cufunda în decepţiile sale ? El se numără, probabil, printre cei care n-au nici taria de a înfrunta circumstanţele, nici abilitatea de a le pune în slujba lor.

Tot ce a mai putut face, supravieţuind propriei sale opere încheiate, ca şi secolului căruia i-a aparţinut, a fost să intre singur în labirint, îndreptându-se, sprijinit în cârji, spre Minotaur. Şi ne-ar fi cu neputinţă să proiectăm imaginea acestui solitar dezamăgit şi bolnav peste portocalii din Primăvara. Bătrâneţea a aparţinut numai omului. Ca şi, remuşcările, dacă au existat, care la alţii au însemnat o linie de cenuşă pentru o nouă plecare.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1352 – 07.05.1981

 

Octavian Paler – Veneţienii (IX). Tintoretto profetul.

The Entombment of Christ

          Strada şi viaţa sunt uneori profesori mai buni decât prelegerile şi manualele de estetică. Durerea nu se învaţă din cărţi şi singurătatea nu e materie de examene. Şi cum să te ridici la înălţimea unde trebuie admirat Tiţian dacă n-ai învăţat să preţuieşti valorile existenţei? Poate că arta se află într-un punct unde morala are o importanţă mai mare decât estetica şi decât priceperea unui artist de a pregăti pânza şi culorile.

N-am putea imagina ceva mai potrivnic artei decât un muzeu unde să ni se spună: “Atenţie, aparatele de climatizare sunt sensibile, nu vă aduceţi aminte nimic. Priviţi şi lăsaţi la o parte tot ce i-ar putea tulbura pe aceşti înţelepţi adânciţi în contemplaţie”. Ce rost ar avea arta atunci? Să ne apere de noi înşine? Ea a apărut, dimpotrivă, din nevoia de a ne scruta sufletul şi de a ne judeca destinul, cum zicea Van Gogh. Şi dacă gloria Veneţiei nu mai e demult cea în care a crezut Tiţian, o alta, melancolică şi capabilă să facă să vorbească tăcerea, I-a luat locul, printr-o secretă lege a compensaţiilor parcă, după ce nimburile ambiţioase şi-au arătat sub poleiala de aur nisipul.

Danae

Gândesc toate astea în vreme ce în faţa mea se află o reproducere a autoportretului lui Tintoretto de la Scuola di San Rocco. Pe el e înscris anul 1573. Tintoretto are deci 55 de ani. Părul şi barba sunt încă negre, abia înspicate, dar faţa e gravă şi vag obosită. Pictorul priveşte în jos. Parcă se uită nu în oglindă, ci în apele lagunei. Cu braţele încricişate, “furiosul” e calm acum. A pus penelul de o parte. Şi chipul lui are ceva din aerul care învăluie azi palatele din lagună, aureolate de o măreţie amară.

În această tăcere e greu să mai repeţi ceva din banalităţile joviale care se debitează de obicei pe seama Veneţiei. Oglinzile s-au umplut de umbre şi peste tumultul culorilor pluteşte fosforescenţa unui presentiment. Dacă Veneţia a avut în Tiţian gloria ei, are în Tintoretto profetul ei. Gondolele lunecă  mai departee pe canale ca un suspin fericit, în Piaţa San Marco bate aceeaşi oră de  bronz, dar în aer e ceva nou. Ca o spaimă a sunetelor. Veneţia începe să descopere că gloria  nu e eternă, că putereaa şi fastul nu sunt deajuns. Când plouă, culoarea curge probabil pe ziduri ca un fard roşu. Rămaşi pe gânduri, şi zeii  lui Tintoretto îşi pun întrebări. Trebuie oare ca orice glorie să aibă un sfârşit? Veneţia simte cum, ppe propriile ei canale, lunecă şi intră în exil. Un exil ireparabil, căci timpul, vorba lui Vergiliu, curge ireparabil. Şi fără voie, pictorul amestecă un negru de funingine în strălucirea culorilor sale. Ceva se prăbuşeşte în artă înainte de a se prăbuşi în jur. Poate pentru că ea vede dincolo de aparenţe.

Crucifixion

Procesiunile sunt la fel de somptuoase, dar frigul şi-a făcut apariţia. Da, viaţa nu e o sărbătoare perpetuă, deşi niciodată nu aflăm asta la timp. Făcând această descoperire, Veneţia e gata să scoată o exclamaţie de teamă. Se stăpâneşte însă. E încă destul de puternică pe mări, pentru a încerca să combată frigul interior cu veşminte mai scumpe şi cu un lux mai mare. Pe zidurile ce vor  fi mai târziu tatuate de mucegai, culoarea veneţiană îşi trăieşte apogeul. Culoarea se crispează, dar de ce-ar trebui să-i ascultăm pe cei ce se folosesc de declinul Veneţiei pentru a ne face prelegeri despre zădărnicie şi absurd? N-am crezut niciodată în arta care renunţă să spere şi amână dreptatea pentru judecăţi de apoi. Singura judecată adevărată este cea pe care o putem face şi la care putem participa. Restul e tăcere, într-adevăr.

Dar dacă nu vreau să cred în apostolii disperării, în cruciaţii absurdului, nu pot să cred nici în cei care spun vorbe goale despre un om aseptic şi fără întrebări. Perfecţiunea nu înseamnă a închide cercul şi a renunţa la tot ce se află în afara lui. Singurul om perfectibil este cel deschis întrebărilor, chiar dacă asta presupune că uneori paradisul este la capătul infernului. Iată de ce cred că trebuie să căutăm forţa lui Tintoretto tocmai în ceea ce aparent dă senzaţia de înfrângere. Tiţian are o demnitate senină, în timp ce el tulbură şi derutează, dar fiecare vorbeşte în numele altei Veneţii şi altei părţi din noi. Şi oare nu e destul de clară istoria Veneţiei? În umbră, ea obţine cu mâinile goale ceea ce înainte n-a izbutit să obţină prin forţă. Acum e iubită pentru ea însăşi.

Women Playing Music

   Vanităţile au trădat-o, în schimb a aflat că există o glorie care nu mai depinde de ambiţii şi de putere, ci de poezie şi de melancolii. Sebările s-au sfârşit, acum e rândul tăcerii să vorbească. Steagurile nu se mai umflă orgolioase în vânt, cerul poate să-şi arate în sfârşit întreaga lui poezie. Cufundată din ce în ce mai mult în amintirile ei, Veneţia devine timp, timp pietrificat, care se gândeşte pe el însuşi.

Locuitorii o părăsesc, dar în loc să nu mai aparţină nimănui, ea aparţine tuturor. Iar cei care trec pe cheiuri  tresar când înţeleg că orologiul din turnul San Marco nu mai măsoară vremea, ci propria lor viaţă, luând-o mereu de la început, cu oricine vine aici, şi ajungând mereu la sfârşit, cu orice plecare. Trecutul umple

Portrait of a Woman Revealing her Breasts c. 1570

golurile, absenţele şi cucereşte oraşul casă cu casă, palat cu palat. Într-o zi nu va mai exista decât el. Învăluit în umbre ca Tintoretto la San Rocco. Între apă şi cer, amintirile vor arunca umbre lungi şi sonore. Atunci trecutul va trăi ca un prezent etern şi inaccesibil.

 Publicat în Revista “Flacăra” nr.1301 – 15.05.1980

Octavian Paler – Veneţienii (VIII). Tintoretto sinuosul.

Rar o viaţă atât de rectilinie, a cărei operă să arate atât de limpede că atunci când n-a mai crezut în linia dreaptă omul s-a afundat în meandre.

Archangel-Michael-Fights-Satan,-c.1590

Tintoretto nu e primul care înfruntă Minotaurul, el e însă unul dintre cei care o mărturisesc cel mai explicit. “Furia” lui nu e, probabil, atât un “entuziasm furios” cât o spaimă nelămurită care se refugiază în furia de a picta. “Furiosul” intră în labirint hotărât să-i acopere toţi pereţii cu fresce.

Căci labirintul e o vrajă, o beţie dar şi un refugiu. Un blestem, dar şi o şansă de mântuire. O obsesie, dar şi un liman posibil. Prin atâtea meandre există, poate, şi un drum care ne-ar putea duce mai departe decât linia dreaptă. E greu de crezut că omul a intrat în labirint din curiozitate sau plictisit de o lume prea clară. El a făcut-o de fiecare dată când n-a mai puut crede că totul e atât de simplu. Ajuns la limitele răspunsului în care crezuse, el n-a mai găsit altă soluţie decât să se întrebe din nou. S-a simţit în pericol într-o claritate nesigură, al cărei eşec îl presimţea, şi a alergat înapoi în labirint.

Ceea ce n-a găsit în certitudine, el speră să găsească atunci în dilemă. Ceea ce n-a găsit pe un drum drept, speră să găsească la o răspântie. Noaptea ne apără uneori mai bine decât amiaza, iar labirintul e uneori singurul adăpost care ne primeşte.

Poate că nu întâmplător Tintoretto a fost reabilitat de acelaşi romantism care a reabilitat goticul. Zâmbim când îl auzim pe Molière îngrozindu-se la vederea catedralelor gotice care i se par nişte monştri şi înţelegem de ce un fanatic al idealului clasic, ca Burckhardt, vorbeşte de “nu ştiu ce asprime şi barbarie a sentimentului” la Tintoretto. Dar nu de opţiuni estetice ne lovim aici. Există ceva mult mai profund care ne tulbură de fapt în pictura lui Tintoretto. Omul labirintic este un om cu toate întrebările sângerând ca nişte răni. El nu pătrunde în labirint pentru că preferă dezordinea şi rătăcirea, ci pentru că speră într-o ordine cucerită prin rătăcire. Cucerită şi nu pur şi simplu acceptată; căci, acum, el nu mai vrea să consimtă, ci să obţină. În acest caz, Minotaurul nu mai reprezintă un monstru, ci miezul enigmei. Locul unde în sfârşit va cunoaşte Taina, Răspunsul. Chiar dacă acest răspuns este moartea.

  Pictura lui Tintoretto are, într-adevăr, ceva dramatic. desenul lui e nervos şi sinuos. Poartă pecetea crizei manieriste, ar spune unul din acei critici reticenţi faţă de arta lui care l-au socotit “un geniu înăbuşit de facilitate” sau “un El Greco fără inimă”. Dar nu sunt aceste şerpuiri insinuante chiar meandrele labirintului ? Venus e încă tot frumoasă, dar are o febră ciudată.  Şi de ce tocmai Ariadna îi aşează diadema pe creştet ? Apostoli care par gondolieri cu corpurile înclinate deasupra ramelor, bătrâni care au fixitatea privirii lui Tintoretto, femei care cântă într-un concert, dar fiecare ascultă parcă o altă muzică, interioară, o tristeţe nelămurită care sfârşeşte prin a cotropi şi corupe gloria culorii veneţiene, o lumină ireală, semănând cu cea pe care o va folosi mai târziu cinematograful, sunt toate acestea din secolul lui Tiţian ? Sunt, şi nu sunt. Tiţian e majestuos şi senin. Tintoretto îşi clădeşte majestatea pe vulcani. Ca să lupte împotriva îndoielilor ce-l macină, strigă răspunsurile mai tare decât ar trebui.

Uneori pare convins că numai cel care se răstigneste la răspântii găseşte până la urmă Drumul de care are nevoie; că numai deschizându-şi toate rănile omul se poate vindeca şi numai strigându-şi toate întrebările poate spera într-un răspuns. Deoarece labirintul nu poate fi învins decât străbătându-l până la capăt. Transformând neliniştea în operă, aşa cum clasicismul a transformat în operă liniştea. 

The Temptation of Adam and Eve

Dar norii sumbri pe care Tintoretto îi aşează pe cerul veneţian plutesc deasupra unor ziduri luminate parcă de un incendiu fastuos. “Furiosul” încearcă să-şi compenseze zbuciumul printr-o regie mai impunătoare.

Contrar majorităţii veneţienilor, el a impus studiul desenului în atelierul său. Întrebat de către un tânăr artist ce rebuie să facă pentru a deveni un bun pictor, i-a răspuns “trebuie să desenezi şi iar să desenezi”. Şi totuşi, ca orice veneţian, nici Tintoretto nu mai e Tintoretto fără culoare. Comparând acelaşi tablou în culori şi fotografiat în alb-negru, avem senzaţia că incendiul s-a stins. Nu mai e în faţa noastră decât cenuşa lui păstrând intact conturul personajelor şi arhitectura zidurilor. Lava s-a răcit şi sfinţii par îmbrăcaţi în zdrenţe când, de fapt, veşmintele lor au aceeaşi somptuozitate anxioasă ca şi aerul, ca şi carnea goală, ca şi piatra, aridă şi strălucitoare în acelaşi timp. Uneori suntem parcă la Toledo cu El Greco, nu la Veneţia.

The Last Supper, mid 1540s

   O dogoare ciudată stăpâneşte zidurile şi turmentează vegetaţia. Ceva crispează gesturile prea largi. Încrederea în valorile existenţei, care a fost virtutea cea mai preţioasă a Veneţiei, şi-a pierdut siguranţa care o ajuta să se comporte normal. În vreme ce pentru Tiţian nu exista decât victoria, acum, înfrângerile de pe mări au parcă urmări şi în pictură. Condotierii au decăzut. Au devenit nişte bătrâni lubrici care o pândesc pe Suzana când face baie. Iar în Fierăria lui Vulcan diademele se amestecă acum cu armele. Poate. Veneţia bănuieşte că va trebui să dea o luptă mai dificilă decât pe mări, în propriul ei suflet.

Şi că Minotaurul renaşte în timp ce încă mai sărbătorim victoria împotrica lui.

Publicat în “Flacăra” nr.1300 din 08.05.1980

Octavian Paler – Veneţienii (VII). Tintoretto furiosul.

  The Last Supper

La Tiţian, Venus nu mai e o zeiţă. E  o femeie. La Tintoretto ea nu mai e o femeie. E o nelinişte. Vor mai trece câteva secole până când Venus va fi detronată, dar primele semne de slăbiciune se văd de acum. Ea bănuie parcă faptul că într-o zi va fi exilată din nou.

Parcă tocmai asta îi spune lui Bacchus care îi întinde mâna, că va veni o zi când oamenii nu vor mai crede în frumuseţe şi în dragoste cum o făceau în Veneţia lui Tiţian. Nu-şi presimte pata de sânge pe care i-o va pune pe obraz peste patru secole, Magritte, dar un frig ciudat înfioară trupul gol al zeiţei abia trezită din somn. Frumusetea nu mai e sigură pe seducţia ei irezistibilă, iar dragostea se teme că într-o zi va fi terfelită.

De fapt, ordinea clasică nu e încă dizolvată. e numai ameninţată. Orchestra picturii veneţiene există, cântă aproape aceeaşi muzică, dar cântă altfel. Nu neapărat mai bine sau mai rău. Pur şi simplu, altfel. Cerul veneţian e încă senin, dar, iată, sub acest cer vuieşte furtuna. Trupurile se mlădiază agile şi dramatice. Şi chiar în culorile cele mai strălucitoare umbra stă la pândă. Nu se arată întotdeauna, dar otrăveşte pe nesimţite fastul. O muzică neagră începe să se audă în surdină anuntându-l pe Rembrandt. O nelinişte alungeşte figurile, le face mai zvelte, anuntându-l pe El Greco.

Îi anunţă doar. Nu e încă Rembrandt. Nu e încă El Greco. Umbra nu gândeşte. Deocamdată doar învaţă

  Adam and Eve (c. 1550)

să vorbească. Trupul nu se transformă în flacără. Deocamdată focul doar mocneşte. Dar conspiraţia împotrivă Venerei a început. Mai exact se reia, urzind o mare lovitură de stat în estetică, a cărei pregătire va mai cere câteva secole, pentru cea mai tristă victorie, abolirea dictaturii frumuseţii. Fără să fie nici singur, nici confundabil cu alţii, Tintoretto a intrat în labirint.

La urma urmei, disputa dacă el a aşezat sau nu pe peretele atelierului deviza  “Desenul lui Michelangelo şi culoarea lui Tiţian”, cum pretinde legenda, e gratuită. “Să urmezi maeştrii ? Pentru ce-ar trebui să fie urmaţi ? Ei sunt maeştri tocmai pentru că n-au urmat pe nimeni”, va exclama mai târziu, orgolios, Gauguin. Tintoretto nu face asta. Dar se ştie că nici un artist adevarat nu poate fi un bun imitator. Chiar când îşi propune să fie fidel, rămâne el însuşi. Chiar când rosteşte aceleaşi vorbe ca toată lumea, spune ceva care n-a mai fost spus de nimeni până la el.

La Bruyère care se plângea că totul a fost spus de când există oameni care gândesc şi că, deci, nu mai poate fi adăugat nimic original nu gândea în clipa aceea ca un creator. Tintoretto n-a fost nici Michelangelo, nici Tiţian, nici n-a devenit o sinteză a lor. În schimb, şi-a împlinit singura şansă importantă. A devenit Tintoretto.

Existenţa sa pare ternă în comparaţie cu cea a lui Tiţian. Săracă în evenimente. Dacă nu i-am cunoaşte pictura, ne-ar surprinde că a fost supranumit “furiosul”. Şi-a petrecut întreaga viaţă la Veneţia şi n-a făcut decât un drum la Roma (şi acela pus sub semnul întrebării), dar în pictură a gâfâit continuu ca un maratonist care nu se opreşte din cursă.

  Self Portrait

A atacat suprafeţe imense (care s-ar explica, poate, dacă n-ar fi dovedit că era în stare să lucreze fără plată numai să fie lăsat să acopere cât mai mulţi pereţi), mereu grăbit şi excesiv, convins că nu poţi deveni un mare artist fără a-ţi istovi mâna în fiecare zi. Dealtfel, a fost numit “furiosul” din pricina rapidităţii cu care picta.

Nici unul dintre “veneţieni” n-a fost atât de lacom de spaţiu şi atât de impetuos. A pictat toată viaţa ca şi cum s-ar fi temut să nu se sfârşească lumea înainte de a acoperi el cu culori toate zidurile şi pânzele pe care le avea la îndemână. Dar pe aceste spaţii amplificate s-a schimbat ceva, bate un vânt tulbure care crispează triumful şi-l impiedică să fie deplin. Culoarea hohoteşte, ţipă, caută, dibuie, ezită, cântă, îşi pune întrebări, tace din nou, se încordează, mereu la pândă, pregătită pentru exces şi singurătate.

Veneţia şi-a amintit de Minotaur. În plină sărbătoare, în chiar furia sa, Tintoretto descoperă o nelinişte care îl îndârjeşte şi mai mult. S-ar zice că acest “cel mai teribil creier al picturii”, cum îl caracterizează Vasari, nu ştie să se oprească la timp. Fastul şi strălucirea ard la el uneori până ce capătă o nuanţă tragică. Neliniştea îl îmbată până la a-l face brutal. Nu-şi găseşte aproape niciodată, ca Titian, tonul potrivit pentru a fi solemn şi echilibrat. Întotdeauna adaugă ceva care face sărbătoarea să se umple de presimţiri. E mai impetuos, dar mai putin învingător decât Tiţian. În miezul fiecărei bătălii câştigate Tintoretto o pierde. Învingătorul se recunoaşte singur învins când nu i se mai opune nimeni.

Nu se ştie sigur dacă a fost sau nu elevul lui Tiţian “zece zile” (pentru a justifica legenda unui maestru gelos şi a unui elev nestăpânit), aşa cum şi alte lucruri din existenţa lui sunt incerte.. Dacă a avut o mască, această mască s-a lipit de obraz. Ceea ce a rămas este ceea ce ne spune pictura despre pictor. Şi tot ce nu corespunde operei devine suspect, îndoielnic. Astfel încât figura lui Tintoretto devine din ce în ce mai mult opera operei. Unul din cazurile în care opera se întoarce asupra vieţii din care a ieşit şi o devoră, îi dă caracterul ei şi la nevoie o reinventează.

Lot and his Daughters

Pe cine mai interesează că “furiosul” a fost un om liniştit ? Fără “furia” sa ar fi rămas un epigon, poate. Această furie care l-a împins în labirint l-a salvat, l-a aşezat alături de El Greco, în loc să-l amestece printre “ultimii Tiţieni”. Afectarea nu e decât o crustă. Echivocul nu e decât un drum. Ţinta e totdeauna alta.

 Publicat în “Flacăra” nr.1299 din 01.05.1980

Octavian Paler – Veneţienii (V). Tiţian şi culoarea.

Titian - The Descent of the Holy Ghost. c.1545

O singură dată, pentru că i s-a cerut oficial, Tiţian a pictat laguna şi flota veneţiană. Dar în culoarea lui există şi azi o Veneţie mai adevărată, poate, decât cea care aleargă cu taxiurile de apă. O Veneţie care a eşuat pe mări şi s-a revanşat în istoria artei. În măsura în care ştim s-o ascultăm, această Veneţie ne poate spune altceva decât eternele exclamaţii ale romanticilor de ocazie pentru care o plimbare cu gondola e o scurtă erezie de la religia pragmatismului. Căci admiraţia pentru nemurirea unui artist e totdeauna un motiv să ne socotim norocoşi. Suntem încă însetaţi, încă nu ne-am blazat, inima noastră nu s-a uzat într-atâta încât să ne ajungă ambiţiile meschine şi satisfacţiile trecătoare. Există încă, în noi, o foame mai înaltă în faţa căreia trufiile de fiecare zi îşi recunoasc mărginirea. Şi poate ceva din fastul lui Tiţian ne va ajuta să ne judecăm mai bine uscăciunea; sau ceva din strălucirea lui ne va reaminti că fericirea n-are nevoie totuşi decât de o haină pe măsură.

Uneori, cerul său e scăldat parcă în lumina şi cenuşa unui incendiu. Veneţia aude un murmur ciudat în serbările ei, pe care nu-l înţelege încă. În clipa următoare această impresie se risipeşte. Tiţian e un pictor de amiază. Şi apoi e momentul de triumf al culorii. Culoarea se aliază cu flota veneţiană pentru a linguşi vanitatea Veneţiei şi pentru a-I da iluzia că puterea ei va fi eternă. Cine să bănuiască acum că într-o zi culoarea va face acelaşi lucru în slujba declinului şi decepţiilor? Că vestita “culoare veneţiană” se comportă ca un mercenar? Că se va pune la dispoziţia singurătăţii cu aceeaşi pasiune cu care a slujit gloria?

Titian - Danae. 1545

Poate nu întâmplător Veneţia a dat mari colorişti şi a împrumutat sculptori care să-i dăruiască statui. Aşa cum nu întâmplător Michelangelo a ţâşnit dintr-un univers al tăietorilor de piatră. Îmi amintesc de un tablou care se chema Veneţia fără apă. O Veneţie absurdă, în care pilonii pe care sunt construite palatele se văd dezgoliţi şi uscaţi. Or, o Veneţie fără pasiunea culorii e tot atât de neconceput ca o Veneţie fără apă. Culoarea sărbătoreşte, râde, tace, cântă, suferă. Si numai foarte rar înţelege. Dar Veneţia n-a fost niciodată dispusă să cedeze o parte din orgoliul fastului ei pentru modestia de a-l înţelege. Ea şi-a făcut iluzii amestecându-le nu cu iubire, ca Don Quijote, ci cu vanitate şi cu o mare voluptate a vieţii. În pictură, şcoala veneţiană procedează ca şi flota Veneţiei pe mări. Cucereşte, prădează şi sărbătoreşte victoria. Îndrăzneşte totul şi cunoaşte secretele unei izbânzi răsunătoare. Culoarea nu triumfă pentru a pune întrebări, ci pentru a dicta răspunsuri, anexând totul iluziilor acestui oraş suspendat între mare şi cer, între glorie şi moarte, unde culoarea devine pe nesinţite fruct strălucitor, plin de parfumul însângerat al amurgurilor sale echivoce. Dacă Don Quijote ar fi venit în lagună, el ar fi văzut morile sale de vânt colorate. Totul e scăldat în culoare aici, chiar decăderea. Culoarea arde şi pe ruine, fără să renunţe la ambiţiile ei. Lumina îngraşă culoarea, iar tăcerea se transformă în muzică. Desigur, Cézanne exagera afirmând că pictura s-a născut odată cu veneţienii, dar adevăratul destin al culorii în istoria artei s-a jucat la Veneţia, după cum adevăratul destin al umbrei s-a jucat prin Rembrandt la Amsterdam.

Titian - Portrait of Isabella of Portugal

Veneţia a găsit în culoare acelaşi sentiment al grandoarei pe care Roma l-a găsit în ruinele ei. Iar Titian, cum va face şi Rembrandt, pictează la bătrâneţe mai mult cu degetele decât cu penelul. Ca şi cum ar vrea să simtă în degete vibraţia culorii, care luminează în timp ce descrie. Văd aici şi un simbol. În Veneţia senzuală, Renaşterea a luat în mâini fructul să-l mângâie, să-l privească, înainte de a muşca din el. E clipa fericită când rodul s-a copt şi lăcomia poate fi sărbătorită. Culorile strălucesc în plină amiază şi nimeni nu se gândeşte că această bucurie se va ofili. Pe culmea Renaşterii, Tiţian priveşte viaţa calm şi fără ezitări. E orgolios, dar ce artist mare nu e orgolios? Acum, supremul orgoliu al picturii veneţiene e să arate că, atunci când vrea, se poate dispensa şi de veşmintele strălucitoare care îi plac atât de mult. La nevoie, pentru a-şi exprima grandoarea îi ajung o îmbrăcăminte neagră pe care să se detaşeze chipul unui pictor bătrân şi o tăcere pe care o vor putea invidia deopotrivă seniorii şi filosofii. După care revine tonul auriu amestecat cu purpură al paletei lui Tiţian şi cântecul se reia. O melodie pe care am auzit-o, dealtfel, în toată pictura lui.

Titian - Portrait of Emperor Charles V at Muhlberg. 1548

Ca străjerii din Cadore, Tiţian e încă la post. În plus, frescele veneţiene nu sunt încă atacate de sarea mării, marea n-a început lunga ei răzbunare împotriva cetăţii dogilor, leii de aur încă nu sunt cocliţi, clopotele bazilicii San Marco anunţă reîntoarcerea corăbiilor din Orient  pline de aur şi de pietre preţioase şi nimic nu prevesteşte că într-o zi pe aceste cheiuri nu vor mai trece decât turişti amatori de isolit şi de nostalgie. Nimeni nu bănuieşte că Tintoretto va avea dreptate,  el, furiosul ciudat, stăpânit de o febră anxioasă, şi nu Tiţian, seniorul calm al culorii. Nimeni nu bănuieşte că într-o zi palatele vor rămâne pustii, că logodna dogelui cu marea va rămâne o simplă legendă, nimeni nu bănuieşte că se va vorbi într-o zi despre Veneţia ca despre o frumoasă eroare şi că orologiile  ei nu vor mai avea decât trecut, iar cetatea, retrasă de privirile indiscrete, va bovariza o glorie ireversibilă. Da, nimeni nu ştie şi poate e bine aşa, altfel Tiţian n-ar mai avea calmul să-şi amestece culorile până la adânci bătrâneţi în acelaşi fel princiar şi inegalabil.

 

Publicat în revista “Flacăra” nr. 1297 din 17.04.1980

Octavian Paler – Veneţienii (IV). Tiţian şi ciuma.

Portrait of Pope Paul III without a Cap (1543)

Lui Théophile Gautier, Tiţian i se pare singurul artist în întregime sănătos care a apărut din antichitate, având seninătatea puternică a lui Fidias. Nici o febră, spune el, nici o nelinişte, care e o boală modernă, nu l-au atins. E frumos, robust şi liniştit ca un artist păgân.

Mi se pare greu de acceptat că un asemenea elogiu este cel mai potrivit. El sună mai degrabă a diagnostic şi nu cred că artiştii trebuie împărţiţi în bolnavi şi sănătoşi. Au existat boli cărora nu le putem contesta o dâră fertilă şi sănătăţi robuste care au rămas sterile. Să recunoaştem însă că nu e puţin lucru ca şi la optzeci de ani să iubeşti viaţa ca în tinereţe. Arta acestui veneţian are puterea să vindece realitatea de păcatul de a fi pulbere.

“În ce zi suntem?” a întrebat Goethe în dimineaţa când a murit. I s-a răspuns: “22 martie”. “Aşadar, a început primăvara” a murmurat el. Şi e o zguduitoare mărturisire în acest murmur. Un strigăt nu ne-ar fi vorbit mai mult despre Goethe. Dacă moartea unui om spune ceva şi despre viaţa lui, dacă modul de a muri are vreo legătură cu modul de a trăi, moartea lui Tiţian este, poate, tot atât de grăitoare.

În anul 1575 a izbucnit ciuma la Veneţia. Focurile în care ardeau mobile şi haine făceau cerul livid. Ca să se apere de umbra sinistră a molimei, veneţienii se închideau prin case, pândind terorizaţi trecerea interminabilă a gondolelor funerare. În mijlocul acestui flagel, Tiţian continua să picteze, la fel cum Goethe va scrie mai târziu în mijlocul războaielor napoleoniene. Avea aproape o sută de ani, dacă luăm în consideraţie data de naştere pe care şi-o dădea el. Aproape nouăzeci, dacă-i ascultăm pe biografi. În cele din urmă, pictorul a încercat să iasă din oraşul extenuat de moarte şi să se adăpostească în natalul Pieve

The Vendramin Family. c. (1543).

di Cadore, dar cei din Cadore păzeau toate cărările de acces şi, ameninţând cu archebuzele, nu lăsau pe nimeni să pătrundă până la ei, ca să nu aducă molima. În zadar a cerut  Tiţian permisiunea să treacă. Teroarea morţii împinge uneori omul la un egoism neînduplecat. Nici gloria, nici vârsta venerabilă nu I-au fost artistului de folos. A fost silit să se întoarcă la Veneţia unde, în august 1576, moare de ciumă, în timp ce vara agoniza pe cerul lagunei. Unul din cei 50.000 de veneţieni seceraţi de ciumă atunci…

Acest episod ne poate ajuta să judecăm mai bine calmul senin din pânzele lui Tiţian. Ne-am obişnuit prea mult cu ideea că Renaşterea a arătat ca Primăvara lui Botticelli, o grădină senină în care şi zeii  discutau ca la Academia platoniciană din Florenţa şi toată lumea şoptea versuri în stilul lui Angelo Poliziano între carnavaluri. La această prejudecată a contribuit şi pictura. Aşa cum statuile greceşti au  contribuit la prejudecata că în Elada toată lumea surâdea abstract şi, dacă a fost cineva ucis, cuţitul a fost desigur de marmură. Fra Angelico ne lasă uneori impresia că în Renaştere oamenii nu trebuiau să plângă decât din cauza fericirii. Nu plângea el însuşi de fericire pictând o cută din mantia Fecioarei? Or, dacă lucrurile ar fi stat aşa, liniştea lui Tiţian n-ar însemna prea mult. Ea ar constitui un dar pe care-l poseda toată lumea. Probabil, ca să preţuim cum se cuvine această linişte, trebuie să ne amintim că în era de lumină a Renaşterii pădurile erau mai pline de lupi decât în tenebrosul Ev mediu. În timpul lui Botticelli, lupii au intrat chiar în Florenţa pe străzi. Ni I-am putea imagina printre copacii din Primăvara sau dându-i târcoale Venerei după ce a ieşit pe ţărm? Nu, şi totuşi rugurile au existat la Florenţa pentru că lum,ea s-a înghesuit să-l asculte pe Savonarola; nu el a compus cântecele în care orice bucurie era condamnată, iar frumuseţea era ameninţată cu flăcările iadului.

Titian. St. John the Evangelist on Patmos. (1544)

La rândul ei, Veneţia, Veneţia gondolelor, a serenadelor este şi Veneţia Podului Suspinelor, Veneţia teribilului Consiliu, Veneţia care a pus o cutie pentru delaţiuni. Nimic din toate acestea în pictura lui Tiţian. El stă ca străjerii din Cadore păzind ca nimic din ceea ce omoară să nu pătrundă în atelierul său.

I-am putea reproşa acest mod de a se feri de orice umbră, de orice îndoială. Un artist nu-şi slujeşte epoca dacă îi ascunde defectele. Dimpotrivă, adulând-o, o încurajează la abuzuri. Dar Tiţian nu-şi linguşeşte epoca. El simte ca ea. Are optica ei. Nimeni, la apogeul Veneţiei, nu vrea să pătrundă în ateliere morbul ciumei. Căci marea descoperire umană a Veneţiei, cum spune Eugenio d’Ors, constă în identificarea plăcerii cu demnitatea. Tiţian cântă viaţa şi la o vârstă foarte înaintată şi face asta cu demnitate. Pentru el, moartea nu e nici sens, nici explicaţie. Ea nu e decât sfârşit. Bătrân, arată ca un mag. De fapt, e un taumaturg. Tot ce atingea Midas în legendă se transforma în aur. Tot ce ating alţii se transformă în nisip. Tot ce atinge Tiţian se transformă în recunoştinţa de a trăi. El nu este niciodată Întrebare. Este totdeauna răspuns.

Titian. Portrait of a Girl (Lavinia). (c.1545)

La urma urmei, un artist poate fi liniştit nu pentru că e străin de sfâşieri, ci pentru că găseşte în el resurse să se ridice deasupra lor. De câte ori uităm asta, sărăcim idealul clasic. Nietzsche zicea: “Tot ce nu mă ucide mă face mai puternic”. Praxitelee ar fi putut spune: “Tot ce nu mă ucide mă face să surâd”. Iat Tiţian pare să murmure: “Tot ce nu mă ucide mă face mai liniştit”. El n-a renunţat niciodată să identifice plăcerea cu demnitatea. Ca Veneţia. Care şi astăzi, între melancolii şi deziluzii, reuşeşte în zilele cu soare să privească în apa lagunei ca Tiţian. Cu aceeaşi linişte venerabilă.

 

 

 

 

 

Publicat în revista “Flacăra” nr. 1296 din 10.04.1980

Octavian Paler – Veneţienii (III). Tiţian şi Venus – 2

Titian. Noli me tangere. 1511-1512

Poate că nu întâmplător Venus a fost prima zeiţă antică revenită din exil. Zeiţa dragostei şi a frumuseţii s-a întors, după o lungă absenţă, printre oameni pentru că oamenii aveau nevoie de ea. Dar Veneţia, care a preferat să stăpânească mările, lăsând altora privilegiul de a le cânta, n-a mai aşteptat-o pe Venus, ca Botticelli, pe ţărm, ci în faţa oglinzii. Zeiţele veneţiene sunt femei cărora le place să se admire şi să fie admirate.

Aproape totdeauna la Tiţian, Venus e preocupată, concentrată să asculte ceva. Desigur, un cântec la orgă sau la flaut. Ea a uitat tăcerea luminoasă a plajelor antice şi ce simţea privindu-şi chipul în fântânile  din Arcadia.  Acum are aceleaşi gusturi ca patricienele Veneţiei. Parcă din clipa când şi-a şters spuma sărată de pe braţe şi şi-a uscat părul, n-a făcut altceva decât să se plimbe prin Piaţa San Marco şi apoi să se aşeze goală în faţa oglinzii sau să asculte muzică. Tiţian avea în atelier o orgă. Şi toate Venerele sale se scaldă în acelaşi aer muzical. Au nevoie nu de soare, ca Afroditele greceşti, ci de muzică. Au apărut pe lume cu un singur scop: să viseze în sunetul orgilor sau al flautului şi să ne spună, înaintea romantismului, că frumosul este reflexul infinitului. Îşi cunosc vraja şi, la fel ca Veneţia, nu trebuie să facă nici un effort pentru a atrage atenţia. Îşi pot permite să stea pe gânduri şi chiar să ignore privitorul. El va fi fascinat tocmai de această tăcere muzicală. Căci Tiţian ştie să fie dominator şi atunci când vorbeşte în şoaptă.

Într-adevăr, zeiţele pictate de el aparţin Veneţiei, visează ca Veneţia, îşi fac iluzii ca Veneţia şi, fără îndoială, sunt la fel de vanitoase ca Veneţia. Nu e nevoie să le vedem îmbrăcate în veşminte scumpe şi elegante ca să ne dăm seama că nici ele nu ştiu ce înseamnă modestia. E destul să le privim cum stau pe o sofa. Au ţinuta Veneţiei, au descoperit luxul culorii şi se pricep să fie elegante chiar goale. Nu mai par să ţină minte aproape nimic din serile antice, în schimb cunosc cu siguranţă ce podoabe preferă femeile din Cinquecento şi ce părere au negustorii veneţieni despre frumuseţe. Au învăţat tot ce era de învăţat de la un oraş pentru care “ a nu fi frumos” înseamnă “a nu iubi deajuns” şi pentru care eşecurile se explică prin lipsa de îndrăzneală sau prin prea multă măsură în dorinţe. Viaţa e trecătoare şi numai voluptatea de a o trăi îi dă plenitudine. Iar la nevoie, regretele pot avea aceeaşi strălucire ca gloria.

Titian. Gypsy Madonna. c.1512

Nimic surprinzător, deci, că zeii s-au deprins aici să iubească excesul şi fastul. S-au convertit la o religie a plăcerilor terestre, trăind după legea veneţiană. Corăbiile care vin încărcate aduc şi pentru Venus stofe preţioase şi podoabe. Ea îl leagă la ochi pe amor, ascultă cântăreţul la orgă sau visează privind în gol, dar, de fiecare dată, dacă s-ar îmbrăca, ar semăna cu La Bella. Căci chiar când veneţienii pictează iluzii, ele seamănă cu viaţa adevărată. Sunt vii, aşa cum umbrele palatelor nu sunt o minciună a apei.

Aceste zeiţe, ca şi madonele, obişnuiesc la Tiţian să strângă în mâini flori sau fructe. Toate vor să audă muzica vieţii şi să guste din fructele pământului. Ce-a mai rămas din nemurirea lor? Nimic, dacă nemurirea se bazează pe renunţarea la ceea ce moare. Totul, dacă ea nu vrea totuşi să întoarcă spatele lucrurilor posibile. Ceea ce ascultă Danae ar putea să fie nu muzica ploii de lumină care-l învăluie pe Zeus, ci  cântecul unui gondolier. Şi dacă nudurile lui Tiţian s-ar hotărâ să coboare, ele n-ar aspira să ajungă în muzee, ci ar îmbrăca lunga rochie de purpură veneţiană pentru a se duce în Piaţa San Marco.

Titian. Portrait of a Man. c.1512

Iată de ce regăsim în Tiţian ceva mai mult decât un mare colorist. Într-o lume în care filosofii disperării ne cheamă să desnădăjduim alături de ei, el ne reaminteşte că frumuseţea există şi ea seamănă foarte bine cu dorinţele noastre. Sigur, Tiţian n-are profunzimea şi umanitatea lui Rembrandt, dar zeiţele lui sunt un mod de a protesta împotriva lucrurilor care urâţesc viaţa  şi o degradează. Să-i reproşăm pasiunea mai mare pentru materie decât pentru spirit? Oricât am iubi ideile, nu ne e deajuns să trăim în cerul lor înalt şi limpede. Cel puţin din când în când trebuie să strivim între degete sucul parfumat şi tulbure al unei  flori, să simţim mângâierea catifelată a unui fruct şi fraternitatea unei mâini calde care ni se întinde. Toate acestea nu pot fi dispreţuite în numele nici unei metafizici. Şi aceasta e, poate, lecţia principală nu numai a picturii veneţiene, dar chiar a Veneţiei. Soarele ei apune aruncând lungi umbre de regret. În chiar declinul ei actual, Veneţia nu ne cheamă într-un exil al amneziilor, ci ne aminteşte că adevărul e  dincolo de gloriile de nisip şi de aur. Şi cum ambiţiile ameninţă atât de des să ţină loc de idealuri, aceasta e, poate, tocmai lecţia de care aveam nevoie, de cel mai mare folos. O prea mare detaşare, ca a Afroditelor greceşti, nu ne-ar fi de ajutor. Ea ne-ar împinge în cele din urmă să ne îndepărtăm şi de înţelegerea greşelilor noastre. Din fericire, Tiţian este pe aproape şi, urmărindu-i privirea, regăsim o parte din noi. Nu întotdeauna cea mai importantă, dar întotdeauna necesară. Când ne rătăcim în labirint, el ne strigă de fiecare dată: Ariadna există!

Uneori, în apoteoza formelor calde şi senzuale se insinuează un frig ciudat. Un fior tulbură  culorile ca o presimţire. Dar asta durează numai o clipă. Şi din nou totul pare definitiv. Serbările şi speranţa.

Titian. Sacred and Profane Love. 1514

 Publicat în revista “Flacăra” nr. 1295 din 03.04.1980

hostgator coupon

Octavian Paler – Veneţienii (II). Tiţian şi Venus – 1.

Giorgione and Titian. Portrait of a Venetian Gentleman

Într-un fel, omul Renaşterii încheie un compromis. Obosit de sfâşierile metafizice, se întoarce spre valorile accesibile. El renunţă, aparent cel puţin, la imposibil pentru a epuiza, cum spusese cândva Pindar, domeniul posibilului. Săgeata gotică ţintise absolutul, dar era momentul ca Anteu să atingă pământul din nou pentru a-şi spori puterile.

Tiţian e tocmai pictorul acestei tendinţe. El e fascinat nu de idei, ci de culoare. Şi nu întâmplător o pictează de atâtea ori pe Venus. Ştie că astfel e pe placul Veneţiei şi, mai ales, îi exprimă modul de a gândi, căci Veneţia a crezut totdeauna în valorile care pot fi atinse cu mâna. Leii ei auriţi au aripi nu pentru a zbura, ci pentru a sta mai bine pe soclu.

Într-adevăr, aici e domnia senzaţiilor. Vârtejul unei bacanale pe care ne-o înfăţişează Tiţian umple pădurea de veselie şi îmbată trupurile. Nu e prea greu să-ţi dai seamaa că zeii au intrat în solda Veneţiei şi I-au adoptat gusturile. Şi-au lepădat nimbul şi nu mai vor decât să trăiască, fără promisiuni deşarte. Căci nimic nu e mai nepotrivit în Veneţia decât să te gândeşti la viaţa de apoi. Aici totul, până şi iluziile, te fac să regreţi clipa care a trecut, sărbătoarea care s-a terminat, cântecul care s-a sfârşit, soarele care a apus lăsând o lungă trenă de lumină melodioasă ca în pânzele lui Giorgione. Hotărâtă să slăvească viaţa în formele cele mai pline de dorinţă, Veneţia n-a dispreţuit eternitatea, dimpotrivă, dar a visat s-o găsească în clipa care trece, nu dincolo de ea. Zeiţele preferă trupurille unor patricienee care n-au nevoie să fie convinse de farmecul lor, iar degetele madonei freamătă simţindd cireşele coapte. Chiar între zidurile îmbibate de igrasie totul conspiră parcă pentru fericire. Cum să nu devină şi zeii alţii aici? Cum să nu dorească Venus ceea ce femeile îşi doresc cel  mai mult? Nu nemurirea, ci fericirea. Nu rugăminţi evlavioase, ci imnuri de dragoste.

Titian. A Knight of Malta.

Toată istoria ei a educat Veneţia în acest sens. Schopenhauer e greu de citit chiar în palatele părăsite şi cu obloanele trase. Pe cheiuri, umbra lui Platon nu trece niciodată. În schimb, Alcibiade a acasă pretutindeni. Nimeni nu râde de zădărnicia celor lumeşti şi nu visează aici să devină ascet. Veneţia cunoaşte o singură măreţie: măreţia trăită. Tiţian la fel.

În orice caz, aşa îmi explic că şi azi Veneţia trăieştee după aceeaşi credinţă ca în vremea lui Tiţian. Aşezată la răspântia dintre iluzie şi orgoliu,  dintre glorie şi dezamăgiri, ea nu s-a lăsat niciodată atrasă de ispitelee unei filosofii a negaţiei. Nici acum, în plină decadenţă, nu-şi întoarce capul spre deşert, pentru a visa o sărăcie sfântă. Învăţată cu fastul, încearcă să-şi joace decadenţa cu fast. Şi nici Între palatele care se cufundă, vorbele eclesiastului nu sunt ascultate de nimeni. Deşertăciunea deşertăciunilor? De ce deşertăciune când Veneţia ştie că gloria şi veselia există? Ea le-a pierdut, dar are ceva mai bun de făcut decât să le dispreţuiască: să le regrete.

Toate acestea fac parte din firea Veneţiei şi  din pictura celui mai mare colorist al ei. Şi n-ar fi prea mult să spunem că, mai presus de orice, Veneţia reprezintă un mod de a trăi şi un mod de a regreta că totul se sfârşeşte. Amurgul vorbeşte despre dragoste ca amiaza. Numai că o face în şoaptă şi cu tristeţea că timpul dragostei declină ireversibil. Acum, ce-I drept, măreţia ambiţioasă de odinioară a cedat locul unei măreţii pe care numai dezolarea demnă o poate întruchipa. Dar asta priveşte cumva morala. Pentru a-l înţelege pe Tiţian e deajuns să înţelegem de ce pictura veneţiană a exaltat culoarea şi frumuseţea. Nicăieri Venus nu e atât de senzuală şi în somn. Acest oraş de negustori parveniţi a unit din instinct frumuseţea şi orgoliul; şi chiar nudurile sunt în tablourile pictorilor săi somptuoase. Carnaţia zeiţelor lui Tiţian are aceeaşi magnificenţă ca a palatelor veneţiene, iar culoarea lui e un strigăt de sânge care arde buzele. El cântă voluptatea unui oraş care, deşi s-a născut din iluzii, e, în fond, un oraş realist, cel puţin într-o parte a balanţei.

Această frumuseţe contestă nu atât urâtul, cât moartea. Apollo, cu surâsul său abstract, e ignorat în lagună deoarece veneţienilor nu le-a plăcut niciodată să li se aducă aminte că există lucruri mai importante decât ambiţiile şi serbările lor. Ei nu s-au dat niciodată în vânt după ideile pure, le-au preferat întotdeauna închise într-o materialitate grea şi somptuoasă; s-au aventurat cu mai puţin entuziasm decât pe mări pe cărările spinoase ale adevărului şi, când au făcut-o,  au fost convinşi că adevărul aparţine celui ce deţine puterea. În schimb, nu e nimic surprinzător în faptul că Venus e sărbătorită ca pe vremuri curtezanele din Corint. La Veneţia numai ipocrizia e indecentă. Iar distincţia dintre virtute şi păcat e o chestiune de optică.

Titian. Concert Champetre.

Şi pe urmă toate fructele din tablourile lui Tiţian sunt coapte ceea ce înseamnă că arta urmează aici destul de fidel filosofia practică a Veneţiei. Din moment ce frumuseţea merită să fie zeiţă, ea trebuie împodobită, cucerită şi admirată ca o femeie. Cascada de păr auriu a Venerei arde uneori ca o flacără. Trupul e plin, carnea sidefie. Dacă se poate spune aşa, pictorul a vrut să facă şi nudul luxos. E evident că zeiţa n-a ieşit din valurile mării, ci din cada de baie. Şi că nici nu-i trece prin minte să se mai întoarcă vreodată în Olimp câtă vreme Veneţia îi oferă prilejul să fie admirată şi dorită. Nu se aud valurile lagunei, dar leii de aur suiţi pe coloane trebuie să fie undeva pe aproape.

Publicat în revista “Flacăra” nr. 1294 din 27.03.1980

Octavian Paler – Veneţienii (I). Tiţian şi Veneţia.

Titian. Pope Alexander VI Presenting Jacopo Pesaro to Saint Peter (1502-1512)

Veneţia ştie cât de necruţător e timpul cu vanităţile şi ar putea fi cel mai bun profesor de modestie dacă poezia nu i-ar fi dat mai mult decât a pierdut pe mări. Ea naufragiază în lagună şi în propriul ei trecut. Dincolo de carnavalurile regizate pentru străini e o linişte spectrală, ca o noapte a sunetelor. Apa putrezeşte lent pe canaluri, şi chiar porumbeii veneţieni suferă de o boală misterioasă care îi ucide şi îi împuţinează…

Înfrântă pe mări şi în ambiţiile ei, Veneţia a devenit însă capitala romantismului. Amatorii de elegii à la carte adulmecă aerul derutaţi. Tăcerea e mai puternică decât cântecele de odinioară! Măreţia s-a transformat în melancolie, iar naufragiul este somptuos. Aristotel nu glumea spunând că poezia este mai adevărată decât istoria. Teama pe care o inspira cândva cetatea dogilor s-a schimbat în dragoste, admiraţia în fraternitate şi pe măsură ce oraşul s-a depopulat, el a devenit mai mult decât un oraş.  Gata să jubileze pe cheiuri, magistraţii iremediabilului se opresc nedumeriţi. În mijlocul umilinţelor timpului, Veneţia şi-a păstrat orgoliul de totdeauna. Ea e mai demnă în înfrângeree decât au fost alte cetăţi după o victorie. Declinul are o grandoare pe care aatâtea puteri o bovarizează în zadar. Din ziduri emană nu numai o tristeţe insidioasă, ci şi o vrajă care subjugă, mai sigur chiar decât o făcea pe vremuri semeţia Serenissimei.

Titian. The Legend of Polydorus (1505-1510)

Fiecare dintre cei veniţi aici pregătiţi de compasiune se transformă într-un învins. Veneţia nu mai are nevoie de flote, de ceremonii fastuoase şi de neînduplecatul Consiliu. Îi ajunge fosforescenţa dezamăgirilor  ei ca să obţină de la noi o capitulare fără condiţii. Întocmai ca Tiţian în autoportretul de la Prado. Copleşit de vârstă, îmbrăcat în negru, cu barba revărsată ca o pată albă peste haina austeră, cu aer de ascet îmbătrânit între amintiri, cu chipul zugrăvit în culori spectrale, el impune mai mult decât înainte. Abia acum ne gândim la semnificaţia episodului când Carol Quintul, spre stupoarea curtenilor, i-a ridicat un penel căzut pe jos. Regii n-au altă soluţie dacă vor să se apropie de artă decât să se aplece în faţa ei. Numai discipolii lui Tţian n-au înţeles forţa acestui bătrân. Cum maestrul lor obişnuia să revină asupra unor opere de tinereţe, şi cum ei îşi închipuiau că asta va ştirbi valoarea lor, I-au pus alcool metilic în culori pentru ca ulterior adausurile să poată fi mai uşor îndepărtate.

The Legend of Polydorus. (1505-1510)

Lui Tiţian îi plăcea, se pare, această privire laterală. Dar nicăieri ea nu scrutează atât de departe. Ca şi cum, pe măsură ce pictorul a înaintat în vârstă, ţinta pe care o urmărea s-a îndepărtat în spaţiu. Acum, vede parcă Veneţia ca şi noi. Corăbiile care veneau încărcate din Orient au dispărut, aurul de pe leii veneţieni s-a stins, statuile de bronz s-au coclit, zidurile s-au  ros, treptele s-au tocit şi pe multe nu mai urcă decât singurătatea, balurile de odinioară au devenit literatură, palatele s-au umplut de fantome, vechile serbări ale logodnei cu marea au rămas o amintire, iar oglinzile obosite abia mai suportă tăcerea după fastul ce le-a orbit altădată…

Dar în vreme ce Veneţia a devenit ea însăşi muzeu, în muzee regăsim o Veneţie care nu-şi pune problema eşecului. Flota veneţiană a fost demult înfrântă şi a ieşit din scenă, ambiţiile de mare putere maritimă au apus, dar în muzee, în strălucirea culorilor lui Tiţian, Veneţia e încă aşa cum a fost. Neînvinsă. Nu, Tiţian nu vede acelaşi lucru ca noi.

St. Mark Enthroned with Saints. c.1510

Dealtfel, el s-a comportat întotdeauna în faţa şevaletului în felul în care Veneţia şi-a creat faima şi palatele  ridicate pe piloni. Fără să şovăie. Iar în pictura sa regăsim toate calităţile şi defectele Veneţiei. Aceeaşi distincţie princiară, acelaşi orgoliu, acelaşi gust pentru strălucire şi aceeaşi neputinţă de a trăi o idee până la miezul ei dureros, căci Tiţian se opreşte totdeauna într-un punct unde norocul şi viaţa îi surâd din nou. Ca şi Veneţia, nu şi-aa căutat gloria în modestie. A iubit mereu onorurile şi nu acceptă rivalităţi. Iubeşte culoarea, fastul, podoabele şi supremaţia. Să nu ne lăsăm înşelaţi de veşmintele sale de-acum. Nimeni n-a reprezentat mai bine Veneţia somptuoasă, senzuală şi himerică decât acest octogenar cu veşminte simple şi figură de înţelept stoic. El a jucat acelaşi rol în istoria picturii, ca şi Veneţia în istoria mărilor şi a iluziei. A îndrăznit fără să se îndoiască de victoria sa şi a risipit o vitalitate uimitoare fără teama de a o secătui. Învăluit de o muzică tăcută, aceeaşi care învăluie palatele veneţiene, Tiţian nu priveşte lumea cum o va face Rembrandt.

El a simţit mereu ca Veneţia şi a gândit ca ea. Când cucereşte adevărul unei mâini o face la fel cum corăbiile veneţienee au cucerit mările. E puţin teatral,  ca şi Veneţia, şi în aceeaşi măsură cu ea preţuieşte obiectele scumpe. Nici aici n-a rezistat să nu-şi pună peste veşmintele prea severe un colier strălucitor de aur. Şi dacă există o vagă oboseală în mişcările întrerupte şi pe chipul supt, ea nu trebuie  exagerată. Nici Veneţia nu e altfel când serbările încetează şi umbra palatelor rămâne singură pe apa canalelor să se îngâne cu noaptea.

Tizian - The Concert. c.1510

De fapt, această Veneţie e la fel de neînduplecată cu artiştii ei ca şi cu duşmanii ei. Ea le cere să aibă acelaşi gust cu ea, să îndrăznească şi să obţină victorii chiar şi acolo unde începe eroarea. Şi dacă a învins marea, de ce n-ar învinge Veneţia arta?

Mai târziu, ea va afla că n-a învins nici marea, nici arta. Amândouă se vor răzbuna. Marea măcinând lent zidurile, arta pictându-i agonia. Dar deocamdată, nimeni nu ştie ce va urma. Deocamdată marea şi arta se supu. Marea se logodeşte cu dogele şi Tiţian cu culoarea.

 Publicat în revista “Flacăra” nr. 1293 din 20.03.1980