SERTARUL CU GANDURI

05/05/2018

Octavian Paler – Oraşe şi filosofie 3

Filed under: OCTAVIAN PALER — afractalus @ 19:43
Tags: , , ,

El Greco - View of Toledo 1597-99

El Greco – View of Toledo 1597-99

   Şi mai puţin înţeleg de ce secolul nostru s-a apropiat de El Greco risipind o lungă ingratitudine care l-a nedreptăţit pe pictorul spaniol. Nu-mi dau seama ce anume a determinat interesul pentru ciudatul grec instalat la Toledo. Fervoarea ? Ar fi greu să vorbim despre aşa ceva într-un secol ros de scepticism şi bântuit de frig metafizic. Misterul ? Rar un secol mai dispus să vorbească în gura mare despre taine pe care nu le vrea decât ca panaş. Cumva fiorul tragicc atunci ? Nu cred. Secolul nostru a smuls morţii până şi cununa de spini.

Încercând în zadar să găsesc un răspuns, m-am gândit din nou la Toledo şi la Spania.

Kant spune undeva că turcii obişnuiesc să caracterizeze ţările prin care trec după viciul lor cel mai vizibil şi că, procedând astfel, el ar alcătui următorul tablou: Ţara modelor (Franţa). Ţara proastei dispoziţii (Anglia). Ţara fastului (Italia). Ţara titlurilor (Germania). Ţara strămoşilor (Spania).

Dar care “strămoşi” ?

Spania n-a dus în nimic lipsă de paradoxuri. Ea nu era deschisă spre lume şi totuşi a spart orizonturileee cu caravelele ei. Nicăieri Dumnezeu n-a fost mai brutal şi mai sângeros ca în Spania unde a fost cel mai mult invocat. Nimeni nu l-a iubit mai mult pe Don Quijote şi nimeni nu l-a dispreţuit mai mult decât spaniolii. După cum nimeni nu l-a incriminat mai vehement pe Don Juan şi nu l-a invidiat mai aprig. Soarele Spaniei e şi violent şi trist. Ca şi zidurile Escurialului. Inchiziţia a apărut pe un pământ scăldat de lumină. Şi observaţi dansul spaniol. El este în acelaşi timp explozie şi însingurare. Şi e la fel de aproape de ţipătul vital şi de ţipătul de moarte. Oare nu e şi Spania astfel ? Şi nu e şi El Greco astfel ?

El Greco e ca dansul spaniol. Şi Toledo. Nu poţi să vezi Toledo, cel puţin oraşul pictat de El Greco, altfel decât vezi un dans spaniol, gândindu-te în acelaşi timp la viaţă şi la moarte. Soarele arde piatra, dar umbrele sunt adânci şi sonore. Amiaza e ascuţită şi scânteietoare ca sabia de Toledo, dar noaptea, probabil, nu mai eşti sigur dacă paşii care sună pe caldarâm sunt cei de azi sau de ieri. De ieri şi de totdeauna, pentru că în acest sens Spania este într-adevăr o ţară a strămoşilor. Fiecare dans spaniol are o faţă efemeră şi alta eternă.  

El Greco - Allegory of the Camaldolese Order 1599-1600

El Greco – Allegory of the Camaldolese Order 1599-1600

 

Dar există ceva care caracterizează, cred, sufletul spaniol mai mult decât umbra strămoşilor: pasiunea. De aici şi înclinaţia spre arbitrar. Don Quijote şi Don Juan sunt foarte spanioli şi pentru că pe amândoi îi devoră pasiunea. Dupa cum amândoi sunt arbitrari pentru că pasiunea e totdeauna arbitrară. Ea nu recunoaşte decât logica ei. Don Juan are logica lui proprie care altora li se pare pură insolenţă. Don Quijote are şi el logica lui de care alţii râd mai mult sau mai puţin decent.

Şi El Greco e arbitrar. Nimic nu e logic în siluetele lui alungite care nu respectă proporţiile comune. Cei care au căutat să le explice prin boala de ochi a pictorului care-l făcea să vadă, se zice, anormal, judecă sufletul spaniol cu centimetrul în mână uitând că pasiunea are propriile ei legi, singurele pe care le respectă. Ca şi dansul spaniol, dealtfel. Care nu e o sumă de mişcări. E o flacără.

Cu alte cuvinte, o siluetă a lui El Greco nu e pur şi simplu un corp alungit. Ea nu seamănă cu o flacără. Este o flacără. În ea arde o pasiune care nu poate fi totdeauna lămurită, dar e totdeauna evidentă.

Oare are dreptate Eugenio d’Ors când vorbeşte despre “forme care zboară” ? Zborul este totdeauna, sau mi se pare mie aşa, vital. Zbori pentru că eşti însetat de înălţimi. Zborul lui Icar este un zbor vital chiar dacă el se termină în cenuşă. Zborul e un ţipăt, dar un ţipăt luminos.

Nu, nu aşa sunt siluetele lui El Greco, devorate de un extaz care le împiedică să rămână pe pământ, dar le împiedică şi să zboare. Ele sunt, încă o dată, ca dansul spaniol la fel de aproape de viaţă şi de moarte. Căci dansul spaniol are aripi nu pentru a zbura, ci pentru a contrazice ţărâna pe care o frământă picioarele. Nici extazul lui El Greco nu este o ridicare la cer. Este, mai degrabă, o răstignire între cer şi pământ. Flacăra arde, dar nu se rupe de cenuşă.

El Greco - View of Toledo (detail) 1597-99

El Greco – View of Toledo (detail)  1597-99

   Seara, la Toledo, trecătorul se simte, bănuiesc, ca după un dans. Dansul violent al zilei, dansul brutal al luminii nemiloase. După el urmează tăcerea. Tăcerea care are propriul ei dans, numai că acest dans e funebru.

Sabia de Toledo are prin urmare două tăişuri. Şi niciodată nu ştii pe care dintre ele îl simţi. Tristeţea Spaniei cutremură ca şi soarele ei. Asprimea Spaniei tulbură ca şi tandreţea ei. E greu să desparţi ceea ce e de nedespărţit. Şi poate că tocmai de aceea pasiunea spaniolă nu ştie să surâdă. Când tace, Spania tace ca Velasquez. Nu scoate nici o vorbă. Când izbucneşte în râs, o face în hohote, ca Goya. Iar când aspiră spre ceva o face ca El Greco. Arzând. Nimic nu e moderat în pictura spaniolă, pentru că nimic nu e moderat în sufletul spaniol. El nu poate decât ori să tacă violent, ori să strige. De aceea razele Roentgen n-au ce căta dincolo de culoare. Adevărul siluetelor lui El Greco se află în sufletul spaniol.

Am fost tentat să cred că pasiunea Spaniei s-a altoit pe logica greacă în pânzele pictorului venit din Creta. Astăzi ma îndoiesc că am avut dreptate. Pasiunea nu poate fi altoită pe logică. Ea, ori e capabila să-şi inventeze propria logică, ori moare.

Publicat în Revista „Flacăra” nr. 1371 – 17.09.1981

30/05/2012

Octavian Paler – În căutarea lui El Greco (V). Soare şi rug – 2.


El Greco. St. Francis Receiving the Stigmata. 1590-1595.

El Greco. St. Francis Receiving the Stigmata. 1590-1595.

   Peste tot ce a făcut El Greco pluteşte o taină. Nu se putea ca această taină să nu-i acopere şi propriul obraz. Autoportretele sale presupuse sunt la fel de nesigure ca şi sensul figurilor alungite. Ele sporesc enigma în loc s-o elucideze.

Incertitudine fertilă, dealtfel ca multe incertitudini. În lipsa unui autoportret cert, îl căutăm pe pictor sub trăsăturile tuturor personajelor sale, sub toate măştile. Şi, pentru că fizionomiile ne pot înşela, îl căutăm în toate peisajele sale, ştiind că pictorii îşi găsesc aproape totdeauna peisaje care li se potrivesc şi care îi exprimă uneori poate chiar mai bine decât un autoportret.

De ce adică n-ar fi ales el, pentru a ne vorbi despre sine, nu chipul unui gentilom, ci imaginea unui oraş ? Oraşul pe care nu l-a părăsit niciodată după ce s-a instalat în el.

Există o grandoare a aridităţii pe care Toledo o are din plin. Privind Panorama şi planul oraşului Toledo, mă gândesc că melancolia cea mai somptuoasă e cea mai lipsită de artificii şi de podoabe. Într-un deşert nu există decât nisip şi lumină. Dar din nisip şi lumină se creează o dezolare grandioasă. O singurătate care striveşte. O tăcere care tună. Nici un împărat n-a domnit cu mai multă măreţie ca singurătatea într-un deşert. Pe tronul ei de nisip, ea a impus şi cerului să capete aceeaşi culoare.  

El Greco. St. Bernardino. 1603-1604.

El Greco. St. Bernardino. 1603-1604.


O impresie asemănătoare îmi produce şi tabloul lui El Greco. Nisipul a fost înlocuit de piatră, o piatră gălbuie şi secetoasă, cu un halo de mister. Stânca pe care e construit Toledo se continuă în ziduri şi turnuri, într-o lumină care e a unui seceriş de piatră. Cei câţiva arbori şi petele verzi din jurul lor nu fac decât să  pună în relief magnificenţa aridităţii. După cum melancolia celui care ne arată planul oraşului nu face decât să ne readucă aminte de securea dublă. Singurătatea îi arde buzele.

Nu ştiu cum arată în realitate Toledo, dar mi se pare că nicăieri gentilomii şi apostolii lui El Greco n-ar găsi un oraş mai potrivit pentru ei ca acest Toledo cu zidurile martirizate de soare, unde vântul trebuie că-şi amplifică sunetele izbindu-se de piatra goală, iar tăcerea te îndeamnă să-ţi repeţi singur că omul trebuie să creadă în înima lui cu atât mai mult într-un deşert. E Spania în această mărturie dogoritoare a pietrei, în această singurătate luminoasă, în acest amestec de soare şi de îndoială, de pasiune şi de tăcere. Spania în care, din chilia sa întunecată Filip al II-lea poruncea măceluri între rugăciuni. Spania unde Velasquez va trebui să beneficieze de favoarea regală pentru a­-şi îngădui să picteze, aproape pe ascuns, un nud fără să rişte închisoarea, exilul şi confiscarea averii.

Spania în care Cervantes la cincizeci de ani, copleşit de dezamăgiri, scrie cea mai frumoasă epopee a iluziei. Spania secretă şi aspră, melancolică şi neîndurătoare… Uit că tabloul are aproape patru secole. Ceva din melancolia care umbrea uneori zâmbetul lui Picass, ceva din cântecul lui Lorca, din piatra încinsă a platourilor Castiliei şi din tristeţea Escurialului, din dansurile vitale ale Spaniei şi din cenuşa lor se amestecă în enigma grecului devenit primul pictor al sufletului spaniol poate chiar împotriva voinţei lui dacă ne gândim la semnăturile greceşti de pe tablouri şi la cărţile sale de căpătâi, tot greceşti.

El Greco. St. Martin and the Beggar. 1604-1614.

El Greco. St. Martin and the Beggar. 1604-1614.

   Se povesteşte că în perioada şederii sale la Roma cineva care a vrut să-l scoată la plimbare într-o zi cu soare strălucitor l-a găsit închis în casă, cu perdelele trase la geamuri pentru ca lumina de afară să nu-i tulbure lumina interioară.

Adevărată sau nu, această întâmplare are un singur cusur, că împinge misterul lui El Greco foarte aproape de extravaganţă, de ostentaţia teatrală. În realitate, nu e el nici primul, nici ultimul dintre cei care au simţit nevoia să se cufunde în ei înşişi pentru a vedea clar. Dar e greu de găsit un alt pictor la care flacăra interioară să ardă atât de intens incât să nu mai observăm că în jur nu mai e nimic decât ceea ce ne lasă el să vedem.

Şi ce importanţă poate avea faptul că Toledo a arătat sau nu vreodată aşa ? El Greco ne duce pănă acolo unde ne lăsăm singuri cuprinşi de febra pe care el o dă formelor. ceea ce părea soare, e poate un rug interior.

Există printre peisajele sale şi un Toledo sub un cer dramatic de furtună. Aici de întâmpină nori sumbri, stridenţi, incendiaţi de o lumină stranie şi învăluiţi de un albastru ameninţăţor.; sub ei, oraşul; acelaşi labirint, de data aceasta însă cu mai multă vegetaţie, ceea ce la început ne surprinde. Din pricina ceţurilor albăstrii, la prima vedere pare un oraş din legendele Scoţiei; sau un arhipelag ciudat de pe care s-a ridicat ceaţa şi unde nu locuieşte nimeni.

El Greco. The Agony in the Garden. 1605-1610.

El Greco. The Agony in the Garden. 1605-1610.

   Dar aceşti nori numai El Greco i-ar fi putut picta astfel; sau copacii şi iarba care seamănă cu o flacără, spunându-ne că lucrul cel mai dificil nu e să ieşim dintr-un labirint, ci să-l facem să ne dea un răspuns, fie şi de neînţeles. Dacă am asculta atent, am auzi, poate, pe aceste străzi pustii paşii pictorului venind dinspre Puerta del Sol.

L-am aştepta însă în zadar. Chipul lui va rămâne o taină. Trebuie să ne întoarcem la autoportretele sale presupuse sau să privim încă o dată Toledo. Pe măsură ce soarele arde mai tare misterul se întunecă tot mai mult. Dar cu atât mai bine se vede că în această pictură oamenii sunt luminaţi, de fapt, de credinţa lor.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1314 – 14.08.1980

10/04/2012

Octavian Paler – În căutarea lui El Greco (V). Soare şi rug – 1.


 

El Greco. Christ Carrying the Cross. c. 1590-1595

El Greco. Christ Carrying the Cross. c. 1590-1595

   “Creta i-a dat viaţa şi penelurile, Toledo o patrie mai bună”, sună versul lui Paravicino. Mai bună în ce privinţă ? Pentru un artist, aceasta poate însemna un singur lucru: o patrie care să încurajeze partea cea mai adevărată din el şi să-l ajute s-o exprime.

Or, e greu de spus ce ar fi fost El Greco dacă, în loc să fi plecat din Italia în Spania, ar fi rămas la Roma sau la Veneţia. E drept că până la treizeci de ani nu crease nimic decisiv, apoi, dintr-o dată, flacăra geniului său se înalţă. Dar alţii, ca Goya, au trebuit să aştepte şi mai mult pentru a deveni ei înşişi. Tot ce putem afirma sigur în cazul lui El Greco e că, sosind în Spania, s-a instalat în oraşul care corespundea cel mai bine unui om venit din insula labirintului.

Dintre toate oraşele spaniole, Toledo avea, poate, în chipul cel mai evident, ca şi labirintul, două drumuri. Unul ducând spre rugăciune, altul spre crimă. Unul spre Dumnezeu, altul spre închisorile Inchiziţiei. Unul spre iluzie, altul spre rug.

Probabil, oriunde s-ar fi stabilit, El Greco şi-ar fi reconstruit în cele din urmă un labirint fictiv pentru sine, prin care să rătăcească şi în care să picteze; cu atât mai normal era să se întâmple asta la Toledo, unde, pe străzile răstignite între soare şi umbră, n-ar fi fost nepotrivit semnul securii duble dacă l-ar fi zgâriat cineva pe ziduri.

 Aici (cel puţin în oraşul pictat de El Greco), liniştea strigă, iar flacăra zilei devine funebră. Piatra fierbinte ca în Creta, e ea însăşi o flacără. Şi nicăieri, parcă, nu cresc mai bine vegetaţiile homerice ca pe stânca deasupra căreia se înalţă acest oraş arid şi secret, incomod, desigur, pentru un spirit raţional care preferă lucrurile limpezi, dar ideal pentru un artist care, urmându-şi obsesiile, n-are vreme să dea lamuriri.

El Greco. St. Andrew and St. Francis. c. 1590-1595.

El Greco. St. Andrew and St. Francis. c. 1590-1595.

   Siluetele alungite ale lui El Greco au fost probabil mai bine înţelese de unii dintre concetăţenii săi lipsiţi de educaţie estetică decât de acei specialişti care măsoară, se miră şi aşează mereu aceste siluete pe patul lui Procust, făcând din mister o problemă de centimetri.

Se zice – eu mă îndoiesc – că există artişti care nu depind de biografia lor. Sau nu par să depindă. Şi ni se dă exemplul lui Cézanne. Putem înţelege pânzele solitarului de la Aix, ni se spune, fără să ştim nimic despre viaţa lui, dacă ştim criteriile care îl călăuzesc, situându-l într-un oraş imprecis unde nu trebuie să fie decât un munte despădurit, cu un con sever de piatră, ca muntele Sainte-Victoire, care să-i permită pictorului să-şi satisfacă pasiunea de constructor pe pânză.

Dar acest singur amănunt răstoarnă totul. Aşadar, nu ni-l putem închipui pe Cézanne într-o lume fără munţi. Aşa cum nu ni-l putem imagina pe Van Gogh într-o lume fără sud, fără soare şi fără lanuri de grâu. Pe Bruegel, într-o lume fără zăpezi. Pe Braque, într-o lume fără păsări. Pe Rembrandt, într-o lume fără bătrâni. Sau pe El Greco, într- lume fără iluzii. Ce să caute personajele sale, cu “mâini înaripate”, într-o lume fără iluzii ?

Actuala “Casă El Greco” din Toledo nu e casa în care a locuit pictorul. cea adevărată nu mai există demult. Pe locul ei e o piaţă publică şi numai ambiţia toledanilor de a da un adăpost legendei cretanului a redus la tăcere obiecţiile erudiţilor. Chiar şi osemintele lui El Greco au dispărut, după câte ştiu, ca şi ale altor morţi iluştri în Spania: Cervantes, Lope de Vega, Velasquez sau Calderon.

Dar “străinul” nu mai poate fi despărţit de oraşul care l-a adoptat, într-atât întâlnirea lor a fost în logica lucrurilor; piatra goală şi iarba exterminată de soare erau tocmai ceea ce trebuia pentru un pictor nepreocupat de decor, pentru un conchistador al iluziei.

A venit la Toledo avid de glorie ? Se poate. N-ar fi nimic neobişnuit în asta. După premiera cu Hernani, Hugo se credea mai mare decât Alexandru cel Mare. Walter Scott scria singur despre sine articole elogioase. Gloria e ea însăşi o secure cu două tăişuri. Ea nu explică nimic sigur, cu atât mai puţin la un pictor care nu explică niciodată.  

El Greco. Holy Family with St. Anne. c. 1590-1595.

El Greco. Holy Family with St. Anne. c. 1590-1595.


 

Cred, în schimb, că avea dreptate Ion Pillat când spunea că introducerea cea mai bună în spiritul operei lui Cervantes rămâne cunoaşterea picturii marelui său compatriot, grec de origine şi spaniol de suflet. În tablourile cretanului arde aceeaşi flacără care transfigurează chipul celui mai spaniol dintre visători. Un portret de El Greco e un document de primă mână pentru înţelegerea psihologiei lui Don Quijote.

După cum, la rândul său Don Quijote ne ajută să-i înţelegem pe gentilomii lui El Greco. Aceştia aparţin altei lumi decât cea în care tânărul Critobal exclamă în Simpozionul lui Xenofon: “ Ce mă interesează xeilalţi oameni…. Eu sunt frumos”. O uşoară disimetrie facială urmăreşte parcă uneori chiar să combată ispitele frumuseţii. Rezultatul ? Totul e foarte spaniol în aceste portrete semnate cu litere greceşti. Dacă gentilomii din ele ar avea la îndemână o armură şi un cal ar porni la drum. Şi bănuim ce s-ar întâmpla după aceea. Cervantes a povestit tot felul de aventuri ciudate care exprimă însă religia Spaniei. calul frumos călărit de sfântul martin ar putea oricând să se transforme în Rosinanta.

Aproape nimic nu mai e grecesc în această pictură, suntem gata să eclamăm uitând că ne aflăm totuşi într-un labirint. Prin meandrele lui, El Greco ne duce într-o Spanie luminată în acelaşi timp de soare şi de ruguri.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1313 – 07.08.1980

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat: