SERTARUL CU GANDURI

02/10/2016

Octavian Paler – Un melancolic ciudat: Botticelli (III). Scurtă istorie a Afroditei (1).


Holy Trinity (detail) 1491-93

Holy Trinity (detail) 1491-93

   Nu cred cu adevărat decât în frumuseţile care dor, în iubirile care ne fac trişti că într-o zi le vom pierde. În nesfârşitul care îşi arată limitele. Iată de ce ma simt atras de Botticelli. Dar frumuseţea şi dragostea n-au acelasi chip pentru toţi. N-am înţelege melancolia  Venerei lui Botticelli şi pe Botticelli însuşi, fără să ştim ce loc ar ocupa această zeiţă vulnerabilă într-un muzeu consacrat Afroditei.

Mai întâi a fost o grotă. În acea grotă, iubita unui cioban a zgâriat cu un cui pe piatră profilul umbrei iubitului ei. Aşa spune legenda că s-a născut primul portret. Şi însăşi arta. Din iubire.

Apoi, iubirea şi-a inventat o zeiţă pentru ca prin intermediul ei să poată sărbători ceea ce, altfel, ipocrizia şi falsa pudoare ar fi împiedicat sau stânjenit. Afrodita sculptată de Praxitele pentru oracolul de la Delfi era în realitate o hetairă frumoasă. Şi înainte şi după aceea, sub ocrotirea legendei, artiştii au umplut Olimpul cu iubitele lor, fără să protesteze nimeni. Numai Afrodita din Cnid care îşi arăta frumusetea fără nici un voal a provocat scandal la început.

Astfel, grecii au transformat-o pe Eva în zeiţă. Ea nu-l chema pe Adam într-o grădină cu fructe oprite, ci pe o plajă. De-acolo nimeni nu-i mai izgonea.  

La Primavera Allegory Of Spring (Detail) 1477-78

La Primavera Allegory Of Spring (Detail) 1477-78

 

Dar Afrodita n-a apărut întâmplător pe ţărmurile greceşti. Paradisul elin nu era deloc plin de arbori calzi, de râuri răcoroase, de iarbă înaltă şi tandră. Era un paradis arid, secetos, cu râuri puţine, pe care perşii se lăudau că le-au bătut în întregime; un paradis cu coline pietroase, goale sau acoperite cu iarbă puţină pe jumătate exterminată de soare. Un paradis cu mai multă piatră decât vegetaţie.

Dar în acest peisaj sărac, pe ţărmul mărilor, oamenii discutau despre ceea ce se putea trăi. Pe plajele goale, ei au înţeles că mai devreme sau mai târziu, trupul trebuia sărbătorit, trebuia pus pe soclu, în temple, şi că o zeiţă nu poate avea dorinţă mai mare decât aceea de a semăna unei femei frumoase.

În vremea aceea, zeii se plictiseau în Olimp… E drept că în acest paradis crima era cunoscută. Filosofii trebuiau uneori să bea otravă sau să plece în exil. Sculptorii, chiar geniali ca Fidias, erau câteodată izgoniţi. Discuţiile despre fericire erau uneori pălăvrăgeli despre fericire. Dar ceva continua să existe. Omul era măsura tuturor lucrurilor, a binelui şi a răului. Marea din care ieşea Afrodita cu urme de sare pe trup şi cu alge în păr, nisipul pe care ea înainta în lumină, nu cereau nimănui să fi eorb şi surd ca să fie pe placul zeilor.

The Return of Judith to Bethulia c. 1472

The Return of Judith to Bethulia c. 1472

   Chiar zeii cântau melodia şarpelui ! Chiar ei îl corupeau pe grecul antic să întoarcă ochii spre frumuseţe şi dragoste şi să se despartă de o inocenţă searbădă. Pe plajele Eladei nu erau înţelepţi decât cei care ascultau cântecul de sirenă al luminii şi-şi simţeau inima tresărind.

Vreau să spun că Afrodita a fost înainte de toate femeie. Un singur lucru avea nevoie de la zei, dragostea, iluzia că va fi eternă.

Numai că devenită zeiţă, femeia ieşită din valuri a râs de clipa care trece şi s-a transformat. Ceasurile când soarele exaltă în noi imaginea frumuseţii n-au mai făcut-o să freamăte. Ea ieşea acum din valuri fără amintiri, cu un surâs absent. Nimic mai durabil decât un trup care moare, ne-au sugerat grecii, dar ce fel de zeiţă a iubirii e aceea care nu simte nevoia să-şi muşte buzele ca să nu ţipe de bucurie, descoperind o lume plină de soare şi de promisiuni ?

Şi ce ne poate spune despre dragoste o zeiţă care nu-şi aminteşte şi nu speră nimic ? Gura ei e frumoasă şi mută. Zeiţa a suferit parcă un şoc fericit într-una din furtuni şi valurile au adus-o la ţărm cu o amnezie care o îndepărtează şi de suferinţe şi de emoţii.

Întreaga estetică elină are la bază povestea unui cioban şi a unui măr. Ea n-a făcut decât să argumenteze alegerea lui Paris, iar Fidias şi Praxitele ar fi răpit-o, cu siguranţă, la rândul lor pe frumoasa Elena ca s-o ducă la Troia. Platon însuşi punea între cele patru mari însuşiri pe care un atenian trebuia să le aibă în primul rând frumuseţea trupească. Şi nu e prea greu de observat că, dintre toţi zeii, Afrodita i-a ajutat, poate, cel mai mult pe greci să fie înţelepţi. Ea i-a învăţat că a trăi fără dragoste înseamnă a trăi în zadar. Dar într-o vreme, sculptorii au uitat tocmai faptul că o zeiţă frumoasă este o femeie frumoasă.

Când şi-au reamintit asta, Afrodita a început să simtă altfel, sub tălpi, la ieşirea din mare, nisipul moale şi cald. Nisipul vieţii şi al lumii. Ea îşi recapătă memoria, descoperă moartea, apoi tresare fericită sub mângâierea aspră a nisipului şi nu-şi mai poate stăpâni strigătul de iubire. Ea ştie acum, ca şi noi, că soarele care îi arde trupul şi serile care se umplu de melancolie sunt adevăruri limitate, dar cu atât mai necesar de iubit.

The-Story-of-Nastagio-degli-Onesti-(detail-of-the-third-episode)-c.-1483-

The-Story-of-Nastagio-degli-Onesti-(detail-of-the-third-episode)-c.-1483-

   Praxitele ia frumuseţii nemurirea, pentru a-i dărui dragostea. El a urmărit umbrele alungindu-se pe nisip şi a observat că acelaşi nisip pe care înaintează Afrodita curge şi în clepsidre.

A venit totuşi un timp când nimeni în Grecia n-ar mai fi pregătit atâtea corăbii ca să plece la Troia; când Menelau ar fi trebuit să se consoleze să rămână încornorat sau să se răzbune singur. Frumuseţea cunoştea şi ea decadenţa culturii greceşti.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1348 – 09.04.1981

29/02/2016

Octavian Paler – Un melancolic ciudat: Botticelli (II). Melancolia şi labirintul 2.


Sandro Botticelli (Alessandro Filipepi) - Adoration Of The Magi 1481-82

Sandro Botticelli (Alessandro Filipepi) – Adoration Of The Magi 1481-82

   Ultimul război troian a încetat acum o sută de ani. De-atunci, nimeni sau aproape nimeni nu se mai bate sub zidurile Troiei pentru frumuseţe. Arta are, se pare, alte griji. Pe câmpul ars de soare de la Troia au crescut bălăriile, pe ziduri şopârlele dorm nestingherite, iar Homer e mai mult citat decât citit. Se povesteşte că Goethe, la trei ani, ar fi început să plângă, odată când se juca pentru că văzuse un copil urât. Cu unele întreruperi, arta a avut oarecum aceeaşi reacţie după ce Paris, pe muntele Ida, s-a decis să dea marul Afroditei.

Dar de aproximativ o sută de ani, copiii nu mai plâng, probabil, când văd un copil urât şi toată lumea zâmbeste auzind întâmplarea pusă pe seama lui Goethe sau povestea desuetă a unui război în care grecii s-au luptat zece ani ca să aducă înapoi în Grecia o femeie frumoasă. În muzee, Venus din Milo e în continuare respectată (nu şi iubită), dar nu foarte departe de ea, sub ochii fosforescenţi ai unei pisici negre, se află noua zeiţă a artei, o femeie urâtă, plăpândă şi lipsită de graţie, pe care la început publicul a hulit-o şi a fost gata s-o sfâşie: “Olympia” lui Manet. Probabil, războiul troian nu s-ar mai putea purta azi decât pentru această femeie cu trupul rigid, despre care Paul Valéry zicea că are “capul pustiu”.  

Sandro Botticelli (Alessandro Filipepi) - Adoration Of The Magi c.1475

Sandro Botticelli (Alessandro Filipepi) – Adoration Of The Magi c.1475

 

Căci de vreo sută de ani ni se spune în forme diferite că adevărul e tot mai puţin compatibil cu frumosul. Cu alte cuvinte, că dictatura frumuseţii a luat sfârşit. Pictorii nu mai au ce căuta pe ţărmul mărilor, cu ochii la valuri, dacă nu vor să fie anacronici. Lumea a reintrat în labirint. Iar frumuseţea e tot mai puţin compatibilă şi cu melancolia. Botticelli, care le unea în aceeaşi imagine, a rămas undeva departe în urmă.

E adevărat că el mai are admiratori printre cei care se duc din când în când sub zidurile Troiei să viseze şi care pretind că nevoia de frumuseţe nu e anacronică; ea e numai incompletă deoarece nu poate ţine loc de adevăr. Aceştia susţin că o amiază de vară pe plajă nu minte niciodată: iubirea există, chiar dacă nu e eternă, iar fără frumuseţe lumea s-ar umple de frig. Când nu găsesc frumuseţea sau nu întâlnesc dragostea, ei se mulţumesc să declare că au fost orbi sau n-au avut noroc, dar refuză să arunce anatema asupra nevoii din care s-a născut Afrodita. Întrucât sunt convinşi că înfrângerile Afroditei nu pot fi decât înfrângeri provizorii, că victoria împotriva dragostei şi a frumuseţii nu poate fi decât o victorie tristă.

În mod normal, omul va fi până la urmă dezgustat de această victorie care-l lasă singur şi dezolat. Şi dacă n-au dreptate cei care au insultat-o pe “Olympia”, n-au dreptate nici cei care au văzut în ea singura zeiţă posibilă, îşi spun aceşti visători care se duc din când în când să viseze sub zidurile Troiei.

Sandro Botticelli (Alessandro Filipepi) - The Annunciation c.-1485

Sandro Botticelli (Alessandro Filipepi) – The Annunciation c.-1485

   Ei mai pretind că Afrodita e o zeiţă paradoxală, singura care şi-a îndemnat credincioşii să dea atenţie posibilului. Amândouă atributele ei, , frumuseţea şi dragostea, sunt atribute nu divine, ci umane. Aceasta înseamnă că nu întâmplător zeiţa lui Botticelli ne apare atât de vulnerabilă. Melancolia ei este propria noastră melancolie. Şi de ce-ar fi ceea ce ne-o apropie o vină ? Poate chiar valoarea Renaşterii ar trebui căutată în primul rând în puterea de a spera din nou, acolo unde, obosite, statuile de marmură ale grecilor au amuţit într-un surâs sceptic.

Numai aşa vom înţelege că nu ieşirea din labirint, în sine, e importantă, ci încrederea pe care ea se bazează. Uneori, drumul mai departe a însemnat, dimpotrivă, reîntoarcerea în labirint, chiar dacă această reîntoarcere a fost plătită cu o melancolie sporită. Când idealul antic n-a mai fost convingător, artistului i-a rămas, în Evul Mediu, doar şansa de a face o lungă călătorie spre centrul labirintului. Apoi, a străbătut drumul invers. Paralizia de o mie de ani a marmurilor greceşti a încetat, buzele zeilor s-au dezmorţit şi Afrodita a început din nou să-şi şoptească povestea. Ea îi aştepta pe artişti la ieşirea din labirint, cum îl aşteptase Ariadna pe Tezeu.

Sandro Botticelli (Alessandro Filipepi) - The Birth Of Venus )detail) c.1485

Sandro Botticelli (Alessandro Filipepi) – The Birth Of Venus )detail) c.1485

   Mă întreb: nu intrăm, oare, în labirint numai pentru a recăpăta dreptul de a ne folosi de firul Ariadnei ? Poate nu întâmplător solitarii au avut mai degrabă obsesia insulelor decât a deşertului. În secret, pe ţărmul unei insule ei aşteptau să apară din valuri trupul cast al Afroditei şi, cu aceasta, rătăcirea lor îşi găsea negaţia necesară. Şi poate nu întâmplător, după ce în Evul Mediu zeii păgâni se refugiaseră sub travestiuri biblice, prima zeiţă antică apărută cu fast în atelierele artistilor Renaşterii a fost tocmai cea pe care ne-o arată Botticelli în “Naşterea Venerei” reînviind din spuma mării. Această pânză pare să aibă chiar valoarea unui manifest. Ea anunţă că, după o lungă absenţă, zeiţa dragostei şi a frumuseţii se reîntorcea printre oameni.

Venus e în picioare pe o cochilie şi avansează spre mal gânditoare. Ceva nelămurit o face să fie neliniştită de reînvierea ei. dar, oare, e aceeaşi zeiţă căreia i-a dat Paris mărul ? Venus pare mai degrabă o femeie dezarmată care, ca şi Botticelli, nu ştie să-şi pledeze cauza decât prin melancolie.

Parcă s-a pregătit să păşească pe una din străzle pustii de mai târziu ale lui Utrillo, cu părul ud şi amar, revărsat somptuos pe trupul gol, dar, cu siguranţă, se va opri şi ea într-un punct, unde femeile pictate de Botticelli n-au curajul să meargă mai departe.

În legendă, şi poate nu numai în legendă, s-a schimbat ceva.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1347 – 02.04.1981

21/02/2016

Octavian Paler – Un melancolic ciudat: Botticelli (I). Melancolia şi labirintul 1.


Malraux spunea că e o eroare să dăm o importanţă prea mare biografiei unui artist. Sună prea tranşant această “dezlegare” şi, în ce mă priveşte, nu văd de ce am avea nevoie de ea. Dar recunosc că melancolia lui Botticelli mă poartă nu la Florenţa, ci în meandrele melancoliei însăşi. Şi dacă melancolia e un labirint sau chiar labirintul, poate nu e cu totul paradoxal să ne amintim mai întâi de coridoarele labirintului pentru a-l înţelege pe acest melancolic ciudat care pictează în “Naşterea Venerei” o zeiţă necunoscută.

Birth of Venus (La Nascita di Venere)

Sandro Botticelli (Alessandro Filipepi) – Birth of Venus (La Nascita di Venere)

Aparent, povestea e clară: Minotaurul reprezintă moartea, Ariadna dragostea, iar Tezeu teama noastră de moarte şi nevoia noastră de dragoste. Dar totul e echivoc în labirint. Minotaurul e în acelaşi timp monstru şi victimă. Complicata reţea de coridoare încâlcite reprezintă palatul şi totodată închisoarea lui. Stigmatizat de un păcat pe care nu l-a săvârşit, el nu mai are de ales decât cruzimea, după cum pasiunea curată a Ariadnei dezleagă prin firul dat lui Tezeu blestemul pasiunii perverse care a stat la originea labirintului.

Aici, dragostea merge pe acelaşi drum cu moartea. Căci acelaşi drum duce spre centrul labirintului, unde aşteaptă Minotaurul, şi spre ieşirea din labirint, unde aşteaptă Ariadna. Securea dublă e înfiptă la graniţa dintre real şi metafizic. Şi nu rareori cel ajuns afara, la lumină, simte nevoia să se întoarcă în labirint cu un amestec ciudat de tandreţe şi spaimă.

Dar poate că rolul Minotaurului e să ne arate că, în labirint, cel care intra nu se joacă, nu trăieşte o aventură de circumstanţă. Dragostea se plăteşte aici cu preţul cel mai înalt şi pentru că se plăteşte cu preţul cel mai înalt este, desigur, dragostea cea mai pătimaş strigată. La urma urmei, poate că labirintul nu este decât o cutremurătoare poveste de dragoste. Dacă Ariadna ar fi aşteptat la ieşirea unui labirint fără riscuri, faţa ei n-ar fi fost inundată de atâta dragoste pentru Tezeu. În realitate, dragostea este aici cealaltă faţă a morţii.  

Sandro Botticelli (Alessandro Filipepi) - The Abyss of Hell (1480)

Sandro Botticelli (Alessandro Filipepi) – The Abyss of Hell (1480)

 

Omul refuză, într-adevăr, moartea nu pentru a privi la fel ca înainte lucrurile din jurul lui. În clipa când refuză moartea, el se leagă şi mai strâns de tot ceea ce atinge. Aceasta e, poate, adevărata lecţie a labirintului şi poate tot aceasta e adevărata lecţie a melancoliei. Ca să ne uităm şi mai cutremuraţi la faţa iubirii, grecii ne-au aruncat pe nişte coridoare întortochiate la capătul cărora un monstrune ameninţa cu moartea. Ca să poată atinge fericirea, melancolia o face tristă.

Ce fel de fericire e aceea de a fi trist ? Jumătate fericire şi jumătate tristeţe, aşa cum Minotaurul era jumătate animal şi jumătate om. Ambiguă ca şi labirintul, melancolia e simultan iubire şi risc. Elan şi renunţare. Promisiune şi gol. Frustrare şi dar. Apropiere şi înstrăinare. Chin şi rugăciune. Nimb şi cunună de spini. Umbră secerată pe un vulcan. Soarele ei nu putea fi decât negru. Flacăra ei, o flacără funebră. Scopul ei, un eşec care devoră şi răsplăteşte.

Iar cât priveşte povestea ei, aceasta nu poate fi spusă decât cu buzele strânse. e povestea unui labirint fără centru, fără sfârşit, etern si poate zadarnic unde minunea că exişti înaintează împreună cu tristeţea de a te şti atât de vulnerabil.

Sandro Botticelli (Alessandro Filipepi) - Allegory Of Spring La Primavera

Sandro Botticelli (Alessandro Filipepi) – Allegory Of Spring La Primavera

   Cei care ne-au vorbit despre labirint, ne-au vorbit toţi despre centrul său enigmatic. Acest centru, zic ei, trebuie să existe pentru a da tuturor meandrelor un sens şi un scop. Altminteri, rătăcirea prin labirint e absurdă. Aşadar, într-acolo am dorit să pornim. Acolo unde stă înfiptă securea dublă-n pământ. Unde totul trebuie să fie rotund şi totul trebuie să fie posibil. Şi dragostea şi moartea.

Da, cei intraţi în labirint s-au gândit că acolo e scopul. Acolo vom omorî Minotaurul sau vom fi omorâţi. Acolo nu mai e, poate, nimic de sperat întrucât disperarea este celălalt nume al speranţei. Nu mai e nimic de sperat ? Ba da, să ne întoarcem. Să ne întoarcem şi să pornim încă o dată spre ceea ce am crezut câştigat şi pierdut. Centrul labirintului nu e decât o Fata Morgana. Ne apropiem şi apropierea ne-mbată, dar iată că exact în clipa când braţul ridică securea şi vrea să lovească descoperim că locul e gol.

Unde e atunci Minotaurul ? unde e centrul enigmei ? El e mult mai departe. Nicăieri. Pentru că numai dacă va fi nicăieri, el va fi pretutindeni. Altfel ce vom face dacă există un punct dincolo de care nu se mai află nimic ? Acolo e scopul ? Nu, orice scop dincolo de care nu mai e nimic de atins devine mai degraba esec. Singura speranţă, pe toţi zeii, e să nu ajungem la capătul acestor coridoare încâlcite. Singura speranţă e drumul continuu sau răspântia care ne îndepărtează de moarte.

Sandro Botticelli (Alessandro Filipepi) - Inferno, Canto XVIII (1480)

Sandro Botticelli (Alessandro Filipepi) – Inferno, Canto XVIII (1480)

   Ne repezim spre nicăieri nebuneşte, înălţând un cântec pentru fiecare eşec parţial ce ne apără de singurul eşec de care ar trebui cu adevărat să ne tememe. Nu se mai vede nimic ? Cu atât mai bine, înseamnă că nu e nici un pericol. Deocamdata ţinta e încă deoarte. Mai putem spera prin urmare că n-o vom atinge. Cu toate ca “niciodată” nu e decât o minciună frumoasă.

Într-o zi vom ajunge acolo şi, în taină, noi ştim că labirintul are totuşi un centru unde Minotaurul cu ochiul său rece şi fosforescent ne aşteaptă. Undeva, securea ridicată nu va mai cădea în gol, va cădea pe inima noastră. Dar până atunci mai avem poate timp să sperăm, încă mai putem visa că vom merge aşa totdeauna fără să ajungem la capăt, încă mai putem crede că labirintule fără centru şi fără sfârşit.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1346 – 26.03.1981

 

23/11/2010

Jurnal – Ieri si azi

Filed under: JURNAL — afractalus @ 11:00
Tags: , , , ,

M-am uitat ieri peste paginile mele de jurnal zilele trecute. Să ştii că multe pasaje mi-au plăcut, parcă erau scrise de altcineva, de un profesionist al scrisului. Am să reproduc aici câteva din pasajele citite şi sămi spui dacă îţi plac. Ştiu că în acei ani tu aveai alte pasiuni, printre care cititul  nu era.

Am vorbit mult despre citit, te-am rugat să transformi cititul într-o plăcere zilnică… am insistat. La un moment dat părea că am reuşit, dar… Acum poate relaţia noastră ar fi arătat altfel. Sau poate nu. Poate că relaţia ta de acum ar fi mers altfel… Poate.
Cititul te-ar fi ajutat să renunţi la câteva din prejudecăţile tale care iţi fac atât de rău şi care îndepărtează bărbaţii. Ca şi pe mine dealtfel. La un moment dat chiar ţi-am spus asta.
Cititul te-ar fi ajutat să treci fără atâta tristeţe şi întunecare peste despărţirea de A. Ai fi reuşit să vezi că în jurul tău este multă frumuseţe, te-ai fi bucurat de lucrurile mici pe care ţi le-a dat El, ai fi văzut că în sufletul tău este o comoară de care ar trebui să fii mândră. În schimb te afunzi zi de zi într-o tristeţe neagră.

Te sărut !

26.09.1984 – miercuri

Cum nu am imaginaţia şi talentul unui scriitor fantastic ca Borges sau Marquez, sau ceva în apropierea lor, mă voi apleca spre lumea REALĂ din care voi lua cu penseta viitoarele mele personaje. Mă aplec mai mult spre romanul psihologic. M-ar fi tentat romanul-eseu, îndelung elaborat, la fel  cu “Orb prin Gaza” de Aldous Huxley dar…
Singurul ţel, pentru care aş sacrifica orice pentru realizarea lui: ADMITEREA. (Chiar aş sacrifica orice? DA)

27.09.1984 – joi

Scrisul lui Huxley, cu toate că este nu prea luat în braţe şi legănat cu vorbe dulci (sunt şi excepţii, însă puţine), totuşi mie-mi place. Mai ales paginile eseistice.
Este interesant, aş putea spune foarte interesant de urmărit transformările ce le suferă personalitatea şi felul de a se comporta al oamenilor, atunci când intră în vârtejul unor evenimente deosebite, mai ales dramatice. Iese în evidenţă aici, mai pregnant ca oricând, egoismul oamenilor iscat de instinctul de conservare.
Continui eseul despre Borges al lui Darie Novăceanu.

30.09.1984 – duminică

Observ că atunci când mă apropii de sfârşitul unui roman bun, un roman care-mi place, pofta de scris îşi semnalează apariţia printr-o stare de nervozitate, ce nu se astâmpără decât atunci când pun mâna pe stilou. Nu contează ce scriu şi cât scriu. Mă mai despart vreo sută de pagini, până la nivelul maxim al poftei de a scrie. Aştept.
Un nou scriitor pe lista mea de romancieri preferaţi: Aldous Huxley.
“Orice filosofie este din punct de vedere intelectual, legitimă dacă – primo – porneşte de la fapte care pentru filosoful respectiv constituie date şi dacă – secundo – construcţia logică edificată pe aceste date stă în picioare. O filosofie intelectuală nu este insă identică cu o filosofie legitimă din punct de vedere moral” (A.Huxley – “Orb prin Gaza” p.407)

01.10.1984 – luni

Am încheiat romanul lui Huxley, roman ce mi s-a părut deosebit de interesant. Mai ales paginile eseistice de la începutul şi sfârşitul romanului. Ultimile pagini se dovedesc a fi mărturisiri ale autorului în privinţa bunei înţelegeri dintre oameni. Un fragment mi se pare mai interesant:
“În pace se află unitatea. Unitatea cu celelalte vieţi. Comuniunea cu toată fiinţa. Căci sub tot ce există, dincolo de nenumăratele modele identice, dar separate, dincolo de atracţii şi repulsii, se află pacea. Aceeaşi pace care domneşte sub incandescenţa spiritului. Pace obţinută prin eliberare. Căci pacea înseamnă libertate înfăptuită. Libertate şi în acelaşi timp ADEVĂR (subl.m.)”
Personaje care mi s-au părut mai deosebite:
Anthony Beavis – pentru felul de a privi lumea
Brian Foxe – cred că între el şi mine există o asemănare
Mark Staithes – pentru spiritul său de aventura şi tăria de caracter.
Azi am început romanul lui Francisc Păcurariu – “Tatuajele nu se lasă la garderobă”, roman ce are ca motto următorul text: “Sufletul nu are nici o voinţă absolută sau liberă, ci este determinat de o cauză care şi ea este determinată de o altă cauză, şi aceasta la rândul ei de alta, şi aşa la infinit.” (SPINOZA,”Etica”,teor.XLVIII)

02.10.1984 – marţi

Citesc în “Ghid Disco-Rock” despre Jimi Hendrix. Dacă nu ar fi dispărut prematur dintre noi în 1970 ar fi devenit, sunt sigur de acest lucru, cel mai bun instrumentist al secolului. Cum îşi bate moartea joc de viaţă, cum o păcăleşte!

03.10.1984 – miercuri

“Thomas Mann îl punea pe biblicul Iosif să afirme că fiecare viaţă e un cerc, intersectat cu multe alte cercuri alcătuind lumea proprie a fiecărei existenţe, şi dacă îl scoţi pe om din lumea sa şi-l plasezi într-un context nou, unde cercul existenţei sale se întretaie cu alte cercuri, necunoscute până atunci, vechea sa lume va pali cu încetul şi I se va părea până la urmă ireală, un fel de vis fără consistenţă…” (Francisc Pacurariu – “Tatuajele nu se lasă la garderobă”)
“Femeia – e viitorul omului” spunea Aragon. Ducă-se pe pustii cu toatele, spun eu. Şi nu spun bine?
Romanul lui Francisc Păcurariu pătrunde într-o lume puţin cunoscută de oamenii “simpli” (nu sunt deloc simpli, moral!), adică în aparatul de conducere al statului. De obicei, romancierii noştri rămâneau undeva la primul-secretar al unui judeţ sau, mai modest, la directorul general al unui mare combinat. Francisc Păcurariu patrunde într-o sferă mai înaltă: CC-ul. E drept, Onisifor Sociu a ieşit la pensie dar el mai are destula putere să domine un prim-secretar judeţean, Furdui. Continui cu interes romanul lui Păcurariu.

05.10.1984 – vineri

“În fiecare om există cel puţin trei oameni: Ioan cel real, cunoscut doar de făcătorul său, Ioan aşa cum se vede el, idealizat, niciodată identic cu cel real, adeseori foarte diferit de cel real, şi Ioan cel văzut de semenul său, de Toma (de mine sau de tine), niciodată identic cu cel real, sau cu Ioan aşa cum se vede el însuşi.” (Oliver Wendel Holmes)

07.10.1984 – duminică

Un posibil subiect de roman: “Un doctor psihiatru (nu o somitate în domeniu) îşi descoperă o a doua pasiune: muzica sintetizată de instrumentele electronice, unele chiar realizate de el. Nu compune orice fel de muzică ci una inspirată de trăirile bolnavilor săi” Ce zici?
“Scriam articole. Nu ţineam jurnal. Notam unele lucruri pe bucăţi de hârtie, pe care apoi le rătăceam…” spune George Bălăiţă într-un interviu din “Flacăra” nr.40. Vechea mea părere despre “ţinutul unui jurnal se dovedeşte a fi pe zi ce trece, mai imposibila de mine.
“Cain, în versiunea lui Nero, ar simboliza lupta între berbec şi taur. După ce-l ucide pe Abel, Cain vagabondează, dar întemeiază un oraş unde se dezvoltă artele, meseriile, pacea. Se semnalează asemănarea dintre descendenţa lui Cain şi cea a lui Seth; cea mai mare parte a numelor se găseşte în ambele descendenţe, cu mici modificări. Se poate trage concluzia că scriitorii biblici au admis că umanitatea se trage din Adam prin fiul său Cain şi fiul său Seth. Blestemul lui Cain seamănă cu cel al lui Adam însuşi.” (Eugen Barbu – “Caietele Princepelui 7”)
De Jean Cocteau am auzit prima dată, atunci când tanti Mira mi-a spus că Gigi a imaginat o sciţă coregrafică pe tema vieţii şi operei poetului. Eugen Barbu îmi oferă în “Caietele Princepelui” vol.7 dulceaţa şi siropul unei strofe din poezia lui Cocteau:
“Când am deschis oblonul vedeam că toamna vine
Cu prăbuşiri de îngeri. Se răspândesc în cale
Cu laptele din cană. Opera, vezi bine,
E un copac de aur care face portocale
Pe care le mănâncă un public de balcon
Căci la parter, mâncatul nu este de bon ton”
“Cocteau – marele croitor de lux al literelor franceze.” (Gaëtan Picon)

08.10.1984 – luni

Francisc Păcurariu în “Tatuajele nu se lasă la garderobă” şi Iris Murdoch în “Marea, marea” au aceeaşi preferinţă de a descrie mâncărurile servite de eroii lor cu o măiestrie de gurmand-literat.
“Tot ce-i divin aleargă pe picioare delicate” (Nietzsche)

10.10.1984 – miercuri

“… scriitorul şi-a construit un mit al condiţiei de scriitor, în varianta Panait Istrati. Ca şi predecesorul său, el crede că literatura conferă o imunitate absoluta, sanctificând fiecare gest al scriitorului, inclusiv pe cele licenţioase. Potrivit acestei concepţii, un artist al cuvântului este un etern boem, bun cunoscător de “poveşti şi doine, ghicitori, eresuri”, oaspete de seamă al oricărui necunoscut, ca şi al pădurilor sau al gărilor” spune despre Fănuş Neagu, criticul Alex.Ştefănescu în Revista “Tomis” nr.9. De acord cu criticul.
Nichita Stănescu despre Fănuş Neagu:
“Ursul acesta blând şi calm şi bleg, Fănuş
e apucat de nimeni ca de doruri –
dă cu sărutul numai doar în zboruri
iar iernii lumii e învârtecuş”
Eternul Nichita! Pe zi ce trece creşte în ochii mei ca un pârâiaş de munte în anotimpul ploios. Atunci el devine – TORENT.
Prima mea poezie:

PROBABILITATEA LOR

Roua cuvintelor de dragoste
Sorbită de receptorul telefonului meu
Iubita mea condensând vaporii în inimă
Oh, tu, elixir al inimii
Medicament al senectuţii
Intangibil pocal cu esenţă pură
Al Morţii

Data exactă a compunerii ei: 07.10.1984. Voi încerca marea cu degetul. Marea: Tărâmul literar-liric.

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat: