SERTARUL CU GANDURI

15/10/2014

Octavian Paler – Van Gogh sau revanşa prin artă (7). Grâu şi lumină 1.


” O, soarele minunat de aici, în plină vară. Te bate în cap şi nu mă îndoiesc deloc că poţi să înnebuneşti din pricina lui” – (Van Gogh)

Vincent Van Gogh - Starry Night over the Rhone, c.1888

Vincent Van Gogh – Starry Night over the Rhone, c.1888

   Înainte de a fi o poveste despre dragoste, labirintul e o poveste despre moarte. Şi totuşi, şi de data aceasta trebuie să ne amintim mai întâi povestea de dragoste. Căci, cum spunea Van Gogh, în viaţa unui pictor poate că moartea să nu fie ceea ce e mai greu.

E adevărat că această poveste de dragoste e destul de ciudată. Mai întâi ea e trăită de un om singur, căruia i-a rămas să iubească iubirea. Apoi, desfăşurându-se pe cel mai însorit pământ al Franţei, care din punctul de vedere al luminii este un pământ elin, ea n-are nimic, totuşi, din armonia calmă care caracterizează sufletul mediteranean.

Se înrudeşte doar cu acea parte a sensibilităţii greceşti care a descoperit că, strălucind mai puternic soarele devine negru. Lumina arde la Van Gogh până la suferinţă. El iubeşte viaţa aproape brutal, pentru a-i cunoaşte parcă întreaga nefericire. Şi soarbe din ulciorul verii toată lumina înainte de a-l sfărâma.

Ceea ce mă tulbură la Van Gogh este tocmai acest amestec de lumină şi suferinţă. Nu cunosc o sărbătoare mai tragică a soarelui decât lanurile sale strălucitoare de grâu la amiază unde lumina e atât de aproape de moarte. Pictorul se simte făcând parte din lumea grâului şi el ştie că pe câmp există nu numai semănătorul, ci şi secerătorul.  

Vincent Van Gogh - Starry Night, c.1889

Vincent Van Gogh – Starry Night, c.1889

 

Corbii nu se văd încă, dar ei pot fi bănuiţi. Niciodată lumina lui Van Gogh nu e calmă, duminicală, ca la impresionişti. Prin ea trece mereu o adiere de pasiune şi de spaimă. E ceva ca o aureolă dureroasă a lucrurilor, o risipă dogoritoare, între primejdie şi extaz. Şi pe măsură ce ne uităm mai bine, descoperim că grâul creşte pe Golgota unui martir al artei.

Acest martir urcă printre lanurile de grâu cu şevaletul în spinare. Lumea l-a privit curioasă şi cu un amestec de compasiune, dar numai până lapoalele Golgotei. Acolo l-a părăsit, l-a lăsat singur. Să urce şi să picteze. Să se lupte cu tăcerea care-l înconjoară şi cu corbii care se apropie. Mistralul învolbură uneori lanurile de grâu făcând să plutească deasupra lor o muzică aurie şi anxioasă, căldura sfărâmă aripile păsărilor şi niciodată parcă disperarea n-a fost atât de aproape de fericire.

Nu ne mai miră că pe această Golgotă, unde cresc lanuri fierbinţi de grâu şi unde într-o zi vor apare corbii anunţând răstignirea, suferinţa preferă lumina şi strălucirea verii pentru a se exprima.

Soarele se inflamează, devine aproape halucinant, pictat cu vehemenţă şi cu o iubire arzătoare, în acel ton înalt de galben atât de caracteristic lui Van Gogh.

Dincolo de grâu, apar uneori măslini. Măslini bătrâni, crescând sinuoşi sub rafalele mistalului şi ale soarelui, cicatrizaţi de intemperii. Oare întâmplător consideră Van Gogh măslinul ca pe un frate ? Aceşti măslini au primit tot atâtea lovituri de la vânt câte a primit el de la viaţă. Le e frate, într-adevăr. Prin frunzişul lor, mistralul suflă uneori uscat, agresiv şi insinuant. Mistralul acesta parcă prevesteşte ceva.

El aduce, noaptea, pe străzile din Arles, o nevroză ciudată, împingând totul la paroxism, cel puţin în tablourile olandezului care locuieşte într-o casă cu pereţii galbeni (mereu galbenul său obsedant !), un paroxism care-l face pe Van Gogh să fie din ce în ce mai nerăbdător si mai fecund, mai neliniştit şi mai neliniştitor.

Suflarea mistraluului e însă acum exorcizată de lumina amiezii. Cu pipa strânsă între dinţi, cu corpul înclinat, pictorul îşi continuă urcuşul. Fără martori. Poeţii spun că ora sinuciderilor rituale este miezul nopţii. În consecinţă, miezul zilei trebuie să fie ora celor mai adânci iubiri.

Dar pentru Van Gogh cele două puncte se întâlnesc. Corbii nu vor apare deasupra unui câmp dezolant şi pustiu. Vor apare deasupra grâului care aşteaptă să fie secerat. Grâu şi corbi laolaltă în sărbătoarea verii, în aerul încins al secerişului. Golgota lui Van Gogh este plină de miresmele grâului şi de soare, iar cel care o urcă nu este un dezgustat de viaţă. Este un om care nu înţelege Judecata de apoi decât într-un singur fel: ca o împrejurare în care Dumnezeu se justifică.

Vincent Van Gogh - Still Life with Lemons on a Plate, 1887

Vincent Van Gogh – Still Life with Lemons on a Plate, 1887

   Este un barbar al luminii sau un misionar al luminii care ne cere, poate, să cunoaştem nu atât legile artei, cât ale dragostei şi ale suferinţei, pentru a preţui cum se cuvine, sau măcar pentru a înţelege, patima cu care pictează strălucirea grâului.

Îl prigonesc boala şi indiferenţa lumii, dar pănă şi în noaptea bolii sale soarele arde violent. Şi dacă pictura nu este decât morală construită cum credea Stendhal, ne dăm seama, acum, şi mai bine de ce spunea: “Slăbiciunea mea să fie tăria mea”. Şi că, iubind lumina grâului, îşi pledează cauza.

Faţa asimetrică, aspră, cotropită de o barbă roşcată seamănă din ce în ce mai mult cu grâul, iar viaţa lui cu o Golgotă însorită unde Van Gogh se va răstigni singur. Proust zicea că pentru fiecare mare artist există o imagine simbolică. Dacă are dreptate, pentru Van Gogh această imagine ar putea fi aceea a unui disc de floarea soarelui.

El suferă parcă, asemenea florilor sale, de heliotropism. Dar grâul, mai ales grâul este simbolul acestui zbucium luminos. Grâul este chiar viaţa. Viaţa desfăşurată între semănător şi secerător. Firul de grâu încolţit din pământ şi snopul. Iată limitele

 

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1335 – 08.01.1981

28/09/2014

Octavian Paler – Van Gogh sau revanşa prin artă (6). Semănătorul.


Vincent Van Gogh - Self-Portrait, c.1890

Vincent Van Gogh – Self-Portrait, c.1890

              ” … eşti grâu şi locul tău e într-un lan de grâu” – (Van Gogh)

Mărturisesc că scrisorile lui Van Gogh mă emoţionează tot atât de mult cât şi pictura lui. Într-un „muzeu Van Gogh”, eu aş însoţi toate autoportretele olandezului cu fraze din scrisorile lui, care ar ajuta, mai bine decât orice explicaţie, pe cei care le privesc să le înţeleagă.

Ce să mai spui despre autoportretul cu capul descoperit şi fără barbă, pictat nu mult înainte de moarte, după ce citeşti aceste doua fraze dintr-o scrisoare adresată mamei sale: „Din autoportretul pe care îl anexez vei vedea că, deşi am fost pe la Paris, Londra şi prin alte oraşe mari, arăt, totuşi, mai mult sau mai puţin, ca un ţăran din Zundert, aşa de pildă ca Toon sau ca Piet Prins, ba uneori îmi închipui că am ajuns să gândesc şi să simt ca ei. Doar că ţăranii sunt de mai mare folos pe lumea asta”…

Cel mult să ne amintim de ce galbenul-roşcat al feţei e chiar culoarea grâului în prag de seceriş şi că semănătorul a disparut undeva dincolo de orizontul spre care priveşte, probabil, Van Gogh.

A trecut ceva timp de când a pictat un semănător urcând pe un câmp arat, cu bulgări de pământ violeţi, sub un cer cu nori roz. Un semănător aureolat de discul imens şi galben al soarelui, care înaintează, cu acest nimb, ca un profet. Sau ca un filozof, căci grâul îl obsedează pe Van Gogh deoarece în istoria grâului vede istoria oamenilor.

Grâul e semănat, lanul creşte şi se maturizează sub un cer tulbure sau luminos. Apoi, într-o zi va apare secerătorul. el va tăia spicele şi va lega snopul. Ciclul vieţii curge de la sămânţă la spic, de la semănător la secerător, mereu reluat, ireversibil şi infinit. Şi “chiar dacă omul nu e semănat în pământ ca să încolţească”, povestea lui e ca povestea grâului.  

Vincent Van Gogh - Seascape at Saintes-Maries, c.1888

Vincent Van Gogh – Seascape at Saintes-Maries, c.1888

 

Toţi am apărut pe un asemenea câmp, unde ne-am visat recoltele şi am uitat, poate, că secerişul ne va găsi bogaţi sau săraci după cum ne-am înţeles destinul, şi iată de ce sunt atâtea lanuri de grâu în opera lui Van Gogh, de ce numărul secerătorilor creşte spre sfârşit în tablorile lui şi, într-o zi, deasupra spicelor calde îşi vor face apariţia corbii.

S-ar zice că-şi pictează obrazul în culoarea grâului din pricina părului său roşcat, dar cine se uită atent descoperă în autoportretele sale toate nuanţele de galben din istoria unui lan de grâu şi că ultimile autoportrete au chiar culoarea arămie dinainte de seceriş. povestea lui Van Gogh însuşi e ca povestea grâului.

El compară nu numai viaţa, ci şi pictura cu grâul. A vrut să fie semănător, să-şi semene talentul cum face ţăranul care semănă. În acest sens, ne apare şi mai revelatoare comparaţia cu ţăranii din Zundert. Acei ţărani care nu cunoşteau răgazul, ca şi el; care, sculaţi din somn, nu ştiau, ca şi el, altceva decât să reia de la capăt truda lor. Pământurile negre, pline de mărăcini, ale Brabantului, erau darnice numai cu cei care le munceau fără odihnă. La fel se luptă şi Van Gogh în pictură.

Recolta lui e pictura lui. Numai că fructele pământului sunt acum strălucitoare, cu totul altfel decât cartofii sărăcăcioşi care abureau în mâinile „mâncătorilor de cartofi”. Lanurile de grâu se învolbură într-un delir luminos, iar floarea soarelui seamănă cu discul care-l aureola pe semănător.

Odinioară nu picta flori, Ele n-aveau ce căuta în lumea închisă a „mâncătorilor de cartofi”. Ar fi părut indecente. În schimb, acum, paleta lui Van Gogh se lasă Incendiată de soarele sudului. Înseamnă această lumină o ruptură ? De fapt, Van Gogh spune cu ajutorul luminii ceea ce a spus şi în pictura sa neagră. E aceeaşi fraternitate care cântă în inima acestui solitar, numai că semănătorul trece acum pe un câmp unde suflă mistralul, iar grâul creşte pentru a fi măcinat în văpaia verii meridionale.

Înainte, oamenii săi se gândeau ca şi cum s-ar ruga. Acum s-au decis să se uite şi dincolo de izolarea lor. Cerul nu mai e apăsător şi cenuşiu. Pe el se înalţă un soare imens şi galben. Arborii nu mai par morţi, câmpul nu mai e îngheţat. Pe urmele semănătorului încep să ardă mari lanuri de grâu. Suferinţa a luat foc. Melancolia suflă fierbinte. Spicele se clatină, lovite parcă de o presimţire. Dar corbii nu se văd deocamdată. Nici paşii secerătorului nu se aud.

Vincent Van Gogh - Van Gogh  Sower, 1888

Vincent Van Gogh – Van Gogh Sower, 1888

   Semănătorul încă îşi mai poate privi recoltele. El tace, dar tăcerea a devenit beţie solară. Mărăcinii au lăsat locul chiparoşilor, singurii care au rămas negri, dar şi ei ard. Tristeţea lui Van Gogh a ieşit din emisfera ei de frig şi a intrat în plină caniculă. Sfidând orice prudenţă pictorul înaintează în această febră şi, într-un ritm aproape înfricoşător, tablourile se umplu de insolaţia lui luminoasă. Până şi cerurile de noapte au un pojar care­-ţi dă un frison.

Nordicul Van Gogh cântă în gura mare imnul său despre soare, apraope ca un barbar. E un nordic coborât în sud, ca şi Nietzsche, şi de aceea strigă la fel. Nu poate să vorbească normal. E patetic şi excesiv. Emoţia lui e beţie. Se numără printre semănătorii care lasă în urma lor şi o dâră de sânge, dar care, hotărâţi să nu se teamă decât de limitele lor, nu se plâng.

În locul tonului argilos din primele tabouri, culorile ţâşnesc arbitrare şi dogoritoare ca lava unui vulcan. Recolta are puţin timp să crească, să ajungă la maturitate. De aceea e impetuoasă, năvalnică, biciuită parcă de un vânt luminos, ucigaş şi irezistibil. după două veri, prin lanurile de grâu se vor auzi paşii secerătorului.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1334 – 01.01.1981

30/08/2014

Octavian Paler – Van Gogh sau revanşa prin artă (5). Tentaţia absolutului.


Vincent Van Gogh - Midday Rest (after Millet), c.1890

Vincent Van Gogh – Midday Rest (after Millet), c.1890

   ” Iubind un lucru, nu-l vedem oare mai bine şi mai corect decât neiubindu-l ?” – (Van Gogh)


S-a scris mult despre sinuciderea lui Van Gogh; nimeni nu s-a gândit, totuşi, că ea nu s-a petrecut numai în duminica în care pictorul şi-a tras un glonte în piept.

Ultimii săi ani au fost apoteoza geniului său, dar şi o lungă sinucidere. Aproape întreaga lui mare operă este realizată în aceşti ani în care soarele orbitor al sudului coboară în noaptea sumbră a nebuniei, dar tot atunci Van Gogh se supune unei presiuni înfricoşătoare la care, în mod normal, o viaţă, şi cu atât mai mult una măcinată de boală, nu poate rezista.

Timpul său se comprimă brusc, gata să explodeze. Flacăra lui dansează pe lama de cuţit dintre extaz şi moarte. Pictorul se grăbeşte. Se teme că nu va avea vreme să-şi descarce sufletul ? Cândva, iubind o femeie care l-a respins, s-a dus acasă la părinţii ei şi le-a cerut voie s-o vadă numai cât timp va reuşi să-şi tină degetele în flacără. De fapt, aşa procedează şi cu viaţa lui. Vrea să existe numai câtă vreme reuşeşte să se menţină în flacără. Altfel… A cerut un pistol spunând că vrea să împuşte corbi.

Printr-o curioasă compensaţie cei care simt presiunea destinului ameninţând să-i omoare repede sunt parcă mai obsedaţi de eternitate. La 35 de ani, Van Gogh e obsedat de ideea de a ajunge după moarte într-o stea. Când alţii sunt în plină vigoare a vieţii, el se pregateşte de nemurire convins că lumânarea nu va mai arde mult.  

Vincent Van Gogh - Old Man in Sorrow, 1890

Vincent Van Gogh – Old Man in Sorrow, 1890

 

Poate că absolutul este totdeauna revanşa celor frustraţi în existenţa lor relativă, a celor care neavând aproape nimic s-au hotărât să vrea totul. Dar convingerea mea e că orice ar fi făcut în viaţă acest olandez s-ar fi dăruit la fel: total.

Există oameni care nu-şi pot menaja şi distribui forţele. Ei trebuie să arunce o dată totul în cântar. Chiar viaţa lor. Ţinta pe care o urmăresc o devoră. A trăi nu e pentru ei decât un mijloc de a se lăsa devoraţi. Nu-i sperie gândul că se va întâmpla să moară mai devreme decât alţii.

Ei nu pot fi cumpătaţi când e vorba de visul lor. Trăiesc sub o dictatură sublimă, a pasiunii care îi omoară. Curajul lor nu trebuie confundat cu al celor care făceau ocheade femeilor în drum spre ghilotină. Pur şi simplu ei nu pot trăi altfel. Van Gogh n-a putut păstra niciodată o măsură în existenţa lui. El nu s-a priceput în nici o privinţă să se oprească la timp, să nu cadă în exces. Până şi biserica protestantă s-a speriat de zelul său la Borinage, retrăgându-i dreptul de a predica.

Acest solitar ciudat nu ştia, într-adevăr, să se servească de o idee în interesul său. Se pricepea numai să ia în serios totul. Vânzător de tablouri la Londra, refuza să recomande gravurile pe care le detesta. În toate pasiunile năvăleşte, ca şi la Academia din Anvers, ca o bombă, intempestiv, fără tact şi fără măsură. El nu cunoaşte decât excesul. Şi în singurătate şi în suferinţă şi în furia de a crea.

Vincent Van Gogh - Vase with Oleanders and Books, c.1888

Vincent Van Gogh – Vase with Oleanders and Books, c.1888

   Ajuns în Provenţa, pictează într-un ritm frenetic, de dimineaţă până seara. Cu eterna lui pipă între dinţi, trece pe străzile din Arles urmărit de copiii care strigă în urma lui şi râd. Se duce în câmp, unde stă toată ziua sub soarele năucitor. Lucrspune el. ează repede, fără să revină, fără să facă retuşuri.

Stăpânit parcă permanent de gândul că nu are prea mult timp la dispoziţie. Seara îşi ameţeşte uneori foamea cu absint. Sunt ca o locomotivă care pictează. Şi dacă auzim cum trebuie aceste vorbe, simţim că ele sunt rostite cu o voce sugrumată, de un om care bănuieşte că moartea poate să-i sară oricând în gâtlej. Suprimă uneori detaliile în maniera lui Giotto, căutând să ajungă repede, cât mai repede la esenţial.

În peisaje, lumina e aproape de paroxism, arborii par să se răsucească surescitaţi de căldură şi totul e însetat de un absolut confuz şi fierbinte, iar în autoportrete îl simţim parcă pe pictor gata să murmure, cum o va face o dată, „Ah, viaţa, pricina despărţirilor, a plecărilor”. Fără îndoială, cineva care murmură asta nu e deloc nepăsător când priveşte în jurul său. Dar despărţirea, plecarea, tristeţea, au început, chiar sub enormul disc galben al soarelui care exaltă energiile vitale.

Căci Van Gogh face parte dintre artiştii care nu pot trăi şi crea în acelaşi timp. Arta lui nu se mulţumeşte cu o parte din forţele lui. Ea îi cere, necruţătoare şi despotică, toată energia. După ce pictorul a eşuat în toate tentativele, singura şansă de fericire care i-a mai rămas este cea care îl ucide.

Drama lui Van Gogh se joacă astfel pe o scenă goală, fără spectatori, între complexul eşecului şi tentaţia absolutului. El are pietre de moară legate de picioare şi, pe de altă parte, aripi ca Icar. Nu poate să renunţe nici la unele, nici la altele. Singurul lucru de care poate dispune este viaţa sa. Şi-o macină şi şi-o arde. „O, Doamne, nu există Dumnezeu”, exclamă el, dar ce există atunci ? Există arta !

 

Vincent Van Gogh - Vase of Lilacs, Daisies and Anemones, c.1887

Vincent Van Gogh – Vase of Lilacs, Daisies and Anemones, c.1887

  Cât timp va mai reuşi să-şi ţină degetele în flacără, va face, prin artă, o tentativă disperată: să-şi concilieze pietrele de moară cu aripile. Ceea ce nimeni n-a reuşit. Van Gogh încearcă înainte de a fi răpus. Şi tocmai această îndârjire eroică a singurătăţii lui care umple pânzele de lumină, de lanuri de grâu şi de ceruri prinse într-un vârtej cosmic, această încordare supremă care înalţă geniul, doboară omul.

Dar asemenea personajelor dostoievskiene, el ştie că dacă a pus piciorul pe prima treaptă, trebuie să înainteze, să trudească până la cea din urmă.


Publicat în Revista “Flacăra” nr.1334 – 01.01.1981

25/08/2014

Octavian Paler – Van Gogh sau revanşa prin artă (4). Fiul deşertului 2.


Vincent Van Gogh - Fritillaries

Vincent Van Gogh – Fritillaries

   „Din motive obscure, pe cei de care am fost cel mai mult legat nu i-am văzut decât ca într-o oglindă” – (Van Gogh)          

 

Poate nu întâmplător secolul nostru care e departe de a fi inocent vorbeşte totuşi atât de mult de drama lui Van Gogh. Desigur, tăcerea e în genere mai decentă. Dar ea ne învaţă prea puţin. Şi sunt momente când morala trebuie căutată la toate răspântiile pentru a ne continua drumul.

Înapoi în insule ! pare să fie îndemnul cel mai des auzit în acest secol în care, se zice, Sisif i-a lat locul definitiv lui Prometeu, iar artistul e sfătuit uneori, ironic, să nu uite că într-o perlă lucrul cel mai important e grăuntele de nisip.

Unui asemenea îndemn nu-i poti răspunde numai printr-un refuz de principiu. E nevoie de mai mult. Lumea nu trăieşte “mai muzical” azi decât a văzut-o Van Gogh. Nici soluţia de a învinge singurătatea printr-o tandreţe sporită nu e un remediu la îndemâna oricui. Dealtfel, mai multă dragoste nu înseamnă mai multă dreptate, cei cinici profită, chiar, de naivitatea celor care nu se pot descurca decât iubind.

În schimb, nu e prea greu să ne dăm seama că un artist trebuie să ştie să-şi suporte singurătatea şi pe de altă parte s-o limiteze. El trăieşte la jumătatea drumului dintre reculegere şi frumuseţea de care are nevoie orice om; nu poate uita cu totul de acea parte din sine care vrea să-l tragă înapoi, dar nici nu-i poate ceda renunţând să mai audă şi să se facă auzit.  

Vincent Van Gogh - Garden in Bloom, Arles, c.1888

Vincent Van Gogh – Garden in Bloom, Arles, c.1888

 

Şi iată-ne revenind la singurătatea lui Van Gogh: ce deşert e acesta care se deschide mereu spre lume şi care numai în faţa morţii se resemnează să rămână deşert ? Nu cumva compasiunea, singură, riscă să nu înţeleagă mare lucru ? Dar nu cumva admiraţia riscă să binecuvânteze o singurătate atât de generoasă cu arta ?

Poate că rămânând la Paris, iubit, înconjurat de prieteni, de interes, Van Gogh n-ar fi dat acea uluitoare avalanşă de capodopere din ultimii săi ani de viaţă care reprezintă, de fapt, eternitatea lui. Totuşi, cum să motivăm nedreptatea care i se face unui artist prin faptul că, în loc să-l îngenuncheze, ea îi sporeşte forţele înainte de a-l ucide ? Nu există singurătăţi binecuvântate şi nici cinism salutar.

Van Gogh dovedeşte numai că există caractere care reuşesc să-şi facă deşertul fertil şi că arta se poate hrăni în acelaşi timp din frumuseţe şi din suferinţă.

Rembrandt a fost la fel de singur la un moment dat, dar el cunoscuse înainte succesul, tinereţea, iubirea; avea cel putin amintiri; în vreme ce Van Gogh târăşte după el de la început un deşert, încât îţi vine să crezi că şi amintirile îi lipsesc. Cu ochii inflamaţi uneori de efortul de a privi mult timp în lumină şi cu acea mască de indescriptibilă tristeţe care i-a impresionat pe cei ce l-au cunoscut, el şi-a jucat drama şi şi-a cucerit nemurirea pe o scenă complet goală.

Vincent Van Gogh - Irises, Saint-Remy, 1889

Vincent Van Gogh – Irises, Saint-Remy, 1889

   Cu atât mai limpede se vede însă că în acest deşert el încearcă să aducă singura frumuseţe care i-a mai rămas: aceea a artei. Şi ce lecţie de curaj ne întâmpină aici unde totul se află la egală distanţă de disperare şi dragoste ! Nicăieri, Van Gogh nu-mi apare mai impunător ca în singurătatea lui cea mai rea.

Departe de orice zgomot, el îşi aude parcă mai bine vocea interioară. Şi cu cât e mai singur, geniul său străluceşte mai puternic şi mai nestingherit. S-ar spune că singurătatea îi e chiar de ajutor, în deşert nimic nu-l mai încurcă. îşi poate tăia drumul drept. Poate înainta fără nici un ocol spre ţintă, spre absolut. După ce şi-a ruinat sănătatea, posibilitatea de a avea o familie şi prieteni, de a trăi o viaţă adevărată, poate să nu mai facă nici un compromis.

Nu mai trebuie să împartă cu nimeni ceea ce i-a rămas. Întreaga lui tristeţe şi întreaga lui sete le poate închina acum artei. Nu-l aşteaptă niciodată nimeni, astfel că poate rămâne în câmp, în faţa şevaletului, cât doreşte. O zi întreagă, până când simte că îi vâjâie capul. Dacă vrea, iese şi noaptea, să picteze cerul înstelat. În fond, n-are pe cine cruţa, va putea deci să fie necruţător cu el însuşi.

În deşertul său, Van Gogh îşi aparţine în întregime. Fără martori, poate păşî pe cărarea subţire dintre moarte şi absolut. Nimeni nu se va speria de îndrăzneala sa. Şi nimeni nu-l va striga din pricina asta să se întoarcă. N-are de ce să ezite şi de ce să se menajeze. După ce i-a luat aproape totul, deşertul îi îngăduie să dispună cum vrea de ce i-a lăsat. Singurătatea care l-a frustrat atât de grav îi dă până la urmă o libertate totală.

Poate sta nemâncat, se poate surmena în voie, nimeni nu-l opreşte să-şi macine forţele şi să adune tablouri într-un ritm infernal, cum istoria artei n-a mai văzut încă. Poate picta uneori şi două tablouri pe zi. N-are cine să-i reproşeze tensiunea în care trăieşte. Dealtfel, e zorit. Parcă presimte că are puţin timp. Vede din ce în ce mai clar şi arde din ce în ce mai lipsit de precauţii. Uneori, tresare din această febră. « Poate-i mai bine să caut un dram de prietenie şi să trăiesc de pe o zi pe alta „. Apoi îşi reia penelul. Ce rost mai au dilemele când nu mai există drum îndărăt ?

Vincent Van Gogh - Irises, Saint-Remy, c.1889

Vincent Van Gogh – Irises, Saint-Remy, c.1889

   Şi pe urmă, în labirint, (Van Gogh trăieşte în plin soare ca în labirint) pe acelaşi drum se ajunge la moarte şi la iubire, iar pentru cei ce n-au avut şansa sau n-au izbutit să se cheltuie în formele obişnuite de a iubi ale unui om, arta e, mai presus de orice, chiar un mod de a iubi. Cu dinţii strânşi dacă trebuie, dar de a iubi.

 

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1332 – 18.12.1980

15/06/2014

Octavian Paler – Van Gogh sau revanşa prin artă (3). Fiul deşertului 1.


  „În viaţa unui pictor poate că nu moartea să fie ceea ce e mai greu” – (Van Gogh)          
Vincent Van Gogh - Dutch School. Naked Woman, 1887

Vincent Van Gogh – Dutch School. Naked Woman, 1887

       

Era “irascbil ca un fiu al deşertului”, îşi aminteşte unul dintre cei care l-au cunoscut pe Van Gogh. “Tot ce-l înconjura pe acest om era teribil, adaugă altul. Nu l-am văzut niciodată râzând”.

Aceste mărturii, şi altele încă ne îndeamnă să vedem în Van Gogh “un fiu al deşertului” într-un sens mai larg. El nu este numai un om singur. Târăşte parcă un deşert după el. Aduce acest deşert din Olanda, din câmpiile negre ale Brabantului şi chiar din casa părintească. L-a instalat temporar la Londra, în Borinage, la Anvers, peste tot pe unde a trecut.

Şi la Paris. Apoi îşi mută deşertul la Arles. În sudul Franţei, unde soarele arde şi mistralul suflă uscat. Stă în mijlocul acestui deşert într-o cameră galbenă. Nimeni nu intră în această cameră decât pentru a pleca. Un singur om ramâne. Fiul şi stăpânul acestui deşert. Stăpânul şi victima acestui deşert.

E un om ciudat, cu privirea pătrunzătoare, îmbrăcat de obicei cu o bluză albastră, stropită de culori, roşcovan şi destul de robust, care semănă când cu un ţăran olandez, când cu Spinoza. Din deşertul său, el adresează apeluri disperate. Cheamă alţi pictori să vină alături de el, să lucreze împreună la proiecte gandioase. Dar nimeni nu se grăbeşte să vină şi să se instaleze într-un deşert. Chiar dacă vocea celui care şi-a alcătuit acolo o oază săracă devine din ce în ce mai stăruitoare, caldă, rugătoare, cerşind aproape fraternitatea.   

Vincent Van Gogh - Wheatfield with Cypresses, 1889 (Oil on Canvas)

Vincent Van Gogh – Wheatfield with Cypresses, 1889 (Oil on Canvas)

 

Până la urmă, soseşte in acest deşert cel mai aşteptat dintre pictorii pe care fiul deşertului şi-l doreşte alături de el: Gauguin. Dar foarte curând ambiţiosul Gauguin regretă că a venit la Arles. El nu se simte bine într-un deşert. Cel puţin într-un deşert ca acesta. Visează unul la tropice, la marginea căruia să foşnească mangotieri şi să lunece pirogile pe mare.

Gauguin nu ştie cum să fugă din deşertul lui Van Gogh. Criza de nebunie a prietenului său îl decide sau îi oferă prilejul. Nimeni nu-l va condamna că fuge după ce a fost ameninţat , pretinde el, cu briciul. Cu privirea rătăcită, Van Gogh a rămas singur în deşertul său. Oglinda îi arată privirea tulbure şi o ureche tăiată şi bandajată. Mistralul fierbinte al nebuniei târăşte acum omul din acest deşert, cu deşertul său cu tot, în spital, pe urmă la azil. De-acum el ştie că deşertul său este incurabil. Nu mai cheamă pe nimeni. Fiul deşertului s-a resemnat cu gândul că acesta e destinul său, să moară singur în deşertul în care s-a născut.

Altădată, simţindu-se prizonier într-o cuşcă “oribilă, oribilă, foarte oribilă” se întreba cu spaimă: “Doamne, pentru multă vreme este asta, pentru totdeauna ?” Acum cunoaşte răspunsul: pentru totdeauna.

În privinţa singurătăţii lui Van Gogh ar fi multe lucruri de spus. Cât de vinovat e pentru ea Van Gogh însuşi ? Poate că într-o bună măsură e vinovat. Nu o dată, visând prietenia şi dragostea, le visăm într-un fel care le face imposibile. Şi nu se numeşte singur “imposibil şi suspect” ?  

Vincent Van Gogh - Wheatfield And Mountains c.1889

Vincent Van Gogh – Wheatfield And Mountains c.1889

 

Nesociabil, rătăceşte toată viaţa ca pe câmpiile cu mărăcini din copilărie, solitar şi rău înţeles, punându-i la grea încercare chiar pe cei apropiaţi când trăieşte lângă ei. Cu firea lui dificilă îi irită, îi scoate din matcă, îi incomodează şi, mâniindu-se repede, împinge afecţiunile sale cele mai nobile în impas.

Pentru a redeveni tandru şi pentru a fi iertat, trebuie să se îndepărteze. La fiecare pas, biografia lui Van Gogh sporeşte paradoxul celor care nu-şi pot mărturisi întreaga dragoste decât în tăcere şi nu-i pot iubi până la capăt pe cei dragi decât simţindu-le lipsa. Pentru el, singurătatea e în acelaşi timp o fugă şi o regăsire.

În deşert, poate lăsa în sfârşit inima să-i dicteze mărturisirile cele mai patetice. Nu mai trebuie să se îndâijească împotriva nimănui şi să se ferească de nimeni Dimpotrivă, aşteaptă. Are, cum spune el însuşi un foc imens în suflet şi nimeni nu vine să se încălzească la acest foc. Trecătorii nu zăresc decât un mic fir de fum şi îşi văd de drum fără să mai întoarcă privirile. Ce să faci în această situaţie ? Pentru Van Gogh există un singur răspuns. Îşi vă păstra ospitalitatea şi va aştepta, fie şi în zadar, ziua, ora, când cineva va voi să se aşeze lângă vatră sau, cine ştie, să rămână acolo…

Căci, vinovat în parte de singurătatea sa, Van Gogh nu e totuşi un pustnic obişnuit. Gauguin, rugat să vină la Arles ca să întemeieze Impreună Atelierul Sudului, era mai puţin generos. Mai preocupat de interesele sale. El n-a fost niciodată atât de singur ca Van Gogh, nici atât de naiv. Şi în ciuda faptului că la tropice a luat apărarea indigenilor, intrând pentru asta în conflict cu autorităţile coloniale, a fost mai puţin solidar decât solitarul care, într-un deşert, a visat himeric o mare operă comună a pictorilor într-un loc plin de soare.

Vincent Van Gogh - Road with Cypresses

Vincent Van Gogh – Road with Cypresses

   Dintre cei doi, Van Gogh n-a avut nici un gând ascuns şi nici o reticenţă în scurta lor convieţuire care a pus capăt iluziilor lui Vincent. Acest izolat de la Arles şi-a dorit mereu să renunţe la orgoliul izolării. Singurătatea lui e din ce în ce mai însetată şi mai plină de remuşcări. Curios ascet care suferă pentru toţi şi visează pentru toţi.

Are obsesia galbenului pentru că galbenul este culoarea iubirii. Şi îl impresionează un epitaf unde scrie că defunctul n-a făcut rău nimănui. Dacă există un artist care n-a făcut rău nimănui, în afară de sine însuşi, numele său e Van Gogh.

 

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1331 – 11.12.1980

14/06/2014

Octavian Paler – Van Gogh sau revanşa prin artă (2). Semnul lui Socrate.


Vincent Van Gogh - A Pair of Shoes, 1887

Vincent Van Gogh – A Pair of Shoes, 1887

   „A iubi, aceasta deschide închisoarea” – (Van Gogh)       

         

“Cunoaşte-te pe tine însuţi”, îndemnul înscris şi pe templul lui Apolo la Delfi, pare la prima vedere un îndemn spre singurătate.

Omul care se întoarce spre o oglindă stă în clipa aceea cu spatele la lume. Primul pas pe care-l face el e un pas înapoi. Dar orice cunoaştere de sine, când e dusă până la capăt, sfârşeşte probabil în adevărul că nu ne suntem de ajuns. Ceea ce căutăm în singurătate sunt, de fapt, motivele de a o părăsi şi mijloacele prin care putem face asta.

Vine, cu alte cuvinte, o clipă când înţelegem că, dacă ar fi întors privirea de la apa care l-a fascinat răsfrângându-i chipul, Narcis nu s-ar mai fi sinucis. Sinuciderea lui nu e atât consecinţa, cât eşecul cunoaşterii de sine. Or, nici moartea, nici singurătatea nu pot deveni scop. Cel care-şi scrutează chipul o face pentru că omul nu poate cunoaşte lumea în care trăieşte fără să se cunoască pe sine. Oglinda eea trebuie mai întâi privită atent. Singurătatea e prima treaptă. Pentru a fi depăşită, trebuie mai întâi suportată. 

Vincent Van Gogh - Mulberry Tree, c.1889

Vincent Van Gogh – Mulberry Tree, c.1889

 

Acesta e, cred, momentul în care trebuie să-l înţelegem pe pictorul care îşi ia îngândurat paleta şi se priveşte în ochi. În faţa oglinzii nu e un Narcis, şi dealtfel Narcis ar fi renunţat să-şi facă autoportretul dacă ar fi fost artist. I s-ar fi părut inutil. Din moment ce singura care îi rămânea era moartea, ce rost avea să picteze un chip hotărât să moară în clipa următoare ? În schimb, îndemnul lui Socrate se aude foarte clar. Autoportretul reprezinta chiar, aş spune, faza socratică a picturii. Momentul când oglinda suprimă universul, stelele, ca să ne vedem mai bine ridurile, ochii; când ea surpă totul pentru câtva timp în jur, dar nu pentru a izola; cel care face un pas înapoi, în singurătate, se pregăteşte să-l facă pe următorul spre lume.

Van Gogh, certat cu toată lumea, pare să ne contrazică. El nu găseşte până la urmă altă soluţie decât sinuciderea. Ce mai lipseşte ? Frumuseţea lui Narcis ? De ce n-ar exista şi un Narcis cu aspect de ţăran olandez ? Cei care se îndrăgostesc de ei înşişi nu sunt totdeauna frumoşi. Uneori, chiar dimpotrivă.

Vincent Van Gogh - Woods and Undergrowth, c.1887

Vincent Van Gogh – Woods and Undergrowth, c.1887

   Iar un om care a fost iubit atât de puţin şi a iubit atât de mult ar avea dreptul să se uite măcar cu o compasiune afectuoasă la obrazul său pe care unii îl consideră grosolan. Dar tocmai Van Gogh, care în numai câţiva ani, cât a durat cariera lui de pictor, şi-a făcut peste patruzeci de autoportrete şi care sfârşeşte însângerând anotimpul său preferat, vara, ne poate arăta distanţa enormă dintre Narcis şi Socrate, dintre iubirea de sine şi artă.

Căci, acest „olandez necioplit” în inima căruia cântă fraternitatea a dovedit mai mult decât oricine, probabil, că se putea frustra singur de ceea ce îi mai lăsase destinul. A trăit în cea mai exaltată mizerie, dormind pe un sac de paie într-o colibă şi îmbrăcat în haine ponosite, cu moletiere făcute din saci de cărbune, ca să ducă viaţa minerilor din Borinage.

Respins de femeile pe care le-a iubit, a cules de pe stradă o prostituată beţivă şi însărcinată încercând s-o salveze. În fond, de ce ne loveşte în înimă numele lui Van Gogh ? Au mai fost pictori care s-au sinucis. Au mai fost şi pictori care au înnebunit. Alţii, care au trăit mereu singuri. Sau în privaţiuni. Au mai fost artişti care au murit la o vârstă când alţii, ca Goya, abia se pregăteau să fie ei înşişi.

Şi totuşi, mai mult decât oricare altul, destinul lui Van Gogh ni se pare nedrept. Căci nici unul dintre pictori n-a avut parte de toate acestea la un loc. Nici unul n-a fost atât de singur cu geniul său. Alţii au avut fie prieteni, fie o femeie care i-a iubit, fie succes, sau chiar toate acestea, în vreme ce Van Gogh n-a avut nimic. Singurul său prieten a fost fratele lui Théo, singurele femei cărora a putut să le spună că le iubeşte i-au întors spatele şi singurul tablou care i s-a cumpărat în timpul vieţii nu-i putea asigura nici pâinea pe care a mâncat-o.

Tablourile pe care le picta într-o febră epuizantă nu le vedea aproape nimeni, se strângeau în casa lui Théo sau erau depozitate claie peste grămadă într-o magherniţă sordidă, ameninţate de degradare. Nimeni nu şi-a plătit biletul pentru eternitate atât de scump ca Van Gogh, cel mai damnat dintre artiştii damnaţi.

Şi totuşi acest sfânt laic al picturii revarsă în pustiul din jurul său o tandreţe care ne orbeşte. E aceeaşi tandreţe mihnită pe care el o admira la Rembrandt. Unii, care au trăit până la adânci bătrâneţi între prieteni şi admiratori, ca Tiţian, se privesc în oglindă parcă numai pe ei, în vreme ce Van Gogh, a cărui viaţă se uzează la rădăcină visează că într-o zi oamenii vor sfârşi prin a se sătura de cinism şi vor dori să trăiască “mai muzical”.

Vincent Van Gogh - Champs Aux Coquelicots

Vincent Van Gogh – Champs Aux Coquelicots

   Căci, ne spune el, cineva ridică pe catarg vela “Ambiţiei” şi mână drept prin viaţă fără accidente până ce vine o împrejurare când se opreşte. “Aş da tot ce am pentru un metru pătrat de velă în plus care-mi lipseşte” se gândeşte atunci disperat. Deodată îşi aduce aminte de vela până atunci dispreţuită, pe care totdeauna o aruncase în cală. E vela “Dragostei” care trebuie să-l salveze şi dacă nu o ridică pe catarg nu va ajunge în port.

Un artist care gândeşte aşa se priveşte în oglindă din cu totul alte motive decât Narcis, chiar dacă la capătul unei singurătăţi înspăimântătoare şi-a tras, la 37 de ani, un glonte în piept.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1330 – 04.12.1980

01/06/2014

Octavian Paler – Van Gogh sau revanşa prin artă (1). O întâmplare ciudată.


 

Vincent Van Gogh - Edge_of_a_Wood (1882)

Vincent Van Gogh – Edge_of_a_Wood (1882)

    „În sfârşit, orice ar fi vreau cu orice preţ să merg înainte, vreau să fiu eu însumi” – (Van Gogh)   


Există în viaţa lui Van Gogh mai multe episoade ciudate. Dar, poate, cel mai ciudat dintre ele este cel legat de naşterea sa. Unsprezece luni dupa căsătoria lor, părinţii săi au avut un copil care s-a născut mort şi a fost înmormântat în micul cimitir protestant din Zundert.

Acest copil se chema Vincent-Willem. Exact un an mai târziu, în aceeaşi lună şi în aceeaşi zi, a venit pe lume un alt băiat pe care părinţii, zdrobiţi încă de durerea pierderii primului lor fiu, l-au numit tot Vincent-Willem. (Pe cele două acte de naştere, printr-o altă coincidenţă bizară, cei doi Vincent au fost înscrişi cu acelaşi număr de ordine, 29 !).

Astfel că ducându-se în cimitir, care se afla la o aruncătură de piatră de casă, Van Gogh a descoperit, de îndată ce a învăţat să citească, un mormânt pe care figura propriul său nume. În mintea acelui copil taciturn, au putut încolţi atunci întrebări neobişnuite pentru vârsta lui. Cine sunt eu ? Ce taină se ascunde în mine ? Trăia parcă existenţa altuia, pe care o uzurpase ; iar, într-un suflet solitar şi sensibil, un asemenea şoc lasă urme.

Am uneori senzaţia, privind autoportretele lui Van Gogh, că el s-a întors mai târziu spre oglindă şi şi-a pictat chipul, căutând parcă o identitate pierdută, urmărit de aceleaşi întrebări pe care şi le va fi pus în micul cimitir din Zundert. Cine sunt eu ? Ce taină se ascunde în mine ? Şi că mereu e gata să răspundă cu vorbele lui Rimbaud : Je est un autre. Psihologii vorbesc de un sentiment de culpabilitate care poate apărea în asemenea împrejurări când un copil are revelaţia că el este un înlocuitor.  

Vincent Van Gogh - Fisherman On The Beach (1882)

Vincent Van Gogh – Fisherman On The Beach (1882)

 

Această culpabilitate, topită apoi în alte culpabilităţi, l-ar fi urmărit toată viaţa până în ziua sinuciderii, ca şi setea îndârjită de a-şi stabili un drum propriu… Ipoteze, desigur, nimic altceva decât ipoteze. Cum spunea cineva care l-a cunoscut pe Van Gogh, faţa lui „exprima atât de multe, ascunzând încă şi mai multe”. Totuşi e greu să nu observăm insistenţa cu care pictorul repetă mereu în scrisori că vrea să fie el însuşi.

Poate că nevoia lui precoce de independenţă, de izolare şi de întoarcere spre sine, către care îl împingea temperamentul, să nu fi fost cu totul străină de întâmplarea stranie sub semnul căreia s-a născut. Buzele mereu crispate, de care vorbesc cei care l-au cunoscut în copilărie, aerul de copil prea serios, închis în sine, nu ascund oare o sensibilitate muşcată de timpuriu de nevoia tulbure de a-şi cunoaşte adevărul propriu ?

N-aş vrea să fiu înţeles greşit. E hazardat să împingem speculaţiile prea departe, considerând destinul lui Van Gogh modelat şi determinat de un amănunt straniu cu care a început viaţa lui, dar acest amănunt mi se pare, oricum, simbolic pentru pictorul care, alături de Rembrandt, s-a întors cel mai des spre oglindă, interogativ… doi olandezi, atât de diferiţi amândoi de Olanda realistă şi pozitivă, dacă Olanda este realistă şi pozitivă cum se spune.

Un număr mare de autoportrete este cumva o dovadă de egoism, de interes excesiv pentru propria persoană ? Să nu ne grăbim. În artă, unele lucruri se numesc câteodată altfel decât în morala curentă. Şi chiar dacă am uita o clipă mărturia lui Emile Bernard că Van Gogh era “lipsit cu desăvârşire de orice egoism şi ambiţie măruntă”, nu e oare adevărat că există două categorii de “egoişti” ? Unii devin victimele interesului pentru propria persoană, alţii fac victime. Primii nu distrug pe nimeni în afară de ei înşişi. Narcis se numără printre ei. Şi nu numai el.

Şi probabil ar trebui un alt cuvânt pentru cei care îşi înfig un cuţit în inimă deasupra fântânii şi cei care se întorc să-i înjunghie pe alţii… Într-un domeniu atât de subiectiv cum e arta, oricine ar putea fi învinuit, pe nedrept şi cu uşurinţă, de subiectivism exagerat. În realitate, un artist care se cufundă în sine însuşi, atingând adevărurile sale cele mai profunde, le va fi de folos altora prin opera sa.

Vincent Van Gogh - Fisherman's Wife On The Beach (1882)

Vincent Van Gogh – Fisherman’s Wife On The Beach (1882)

   În artă, elanurile caritabile nu dăruiesc nimic decât predici plicticoase. Nu dăruiesc nimic decât cei care dăruiesc totul. Cei care ard pentru a dărui nu ceea ce au în plus, ci chiar flacăra care i-a mistuit. De aceea, poate, nimeni dintre pictori nu ne pare atât de generos şi solidar ca însinguratul Van Gogh. Privindu-se în oglindă, el a făcut asta cu atât de puţină vanitate, încât nu şi-a pierdut timpul să se înfrumuseţeze. Ceea ce căuta era altceva…

S-a bănuit că pământul e plat, spune într-o scrisoare. Şi tot el adaugă. Pare adevărat aşa ceva şi azi când mergi de la Pris la Assières, de exemplu. Ştiinţa dovedeşte însă că pământul e rotund. Tot aşa crezi că viaţa e plată şi merge de la naştere la moarte. Dar şi viaţa e probabil rotundă. Această „altă emisferă a vieţii” îl obsedează, de fapt, pe Van Gogh şi atunci când se uită în oglindă. El îşi priveşte chipul, dar şi-lpriveste aşa cum copilul îşi va fi privit numele pe piatra funerară din Brabantul natal.

În ciuda atâtor autoportrete şi scrisori pe care le-a lăsat, încă şi azi mai auzim de atâtea ori întrebarea : “Cine a fost Van Gogh ?” Unii au considerat chiar imposibil şi inutil un răspuns la această întrebare. A-l prezenta pe Van Gogh amatorilor seamănă cu a-l prezenta pe Christos creştinilor, spunea cineva şi dacă l-am crede n-ar mai fi nimic de adăugat. Dar acolo unde nu mai rămâne decât tăcerea, nu mai e mult şi-şi face apariţia chiar într-un muzeu, intoleranţa. E o lege a tuturor dogmelor asta.

 Publicat în Revista “Flacăra” nr.1329 – 27.11.1980

13/05/2011

Octavian Paler – Gauguin.Aventura unui sălbatic (IX). O sinucidere în Paradis


“Ce vom face noi visătorii?”, se întrebase Gauguin cândva. La cincizeci de ani e gata să răspundă. Va înghiţi arsenic, terminAnd şi cu visurile şi cu suferinţele. Într0o zi, cAnd n-a mai putut să-şi forţeze iluziile, s-a urcat pe munte şi a încercat să-şi pună capăt zilelor. Din fericire, doza fiind prea mare, i-a provocat vărsături care au anulat efectul otrăvii.

Paul Gauguin. Horsemen on the Beach (1902)

Paul Gauguin. Horsemen on the Beach (1902)

Întrebările însă rămân. Cum să te sinucizi într-un paradis? Şi ce paradis mai e acela în care oamenii poartă arsenic prin buzunare? Pictorul abia terminase, jos, în coliba lui, marea sa pânză De unde venim? Ce suntem? Încotro ne îndreptăm? Iar un om nu-şi poate pune aceste întrebări pentru ca în clipa următoare să înghită arsenic, îmi spun,  decât dacă nu mai vede altă cale de a supravieţui. Espérer c’est presque vivre… Dacă Gauguin nu mai vrea să trăiască, înseamnă că nu mai poate spera. Că nisipul legat cândva într-o batistă la capătul unui băţ a sporit atât de mult încât nu se mai văd limitele deşertului. Şi chiar înmiresmată, singurătatea e greu de îndurat.

Oricărui artist, dacă nu-I mai rămâne nici o altă speranţă, îi rămâne arta sa. Dacă îşi pierde prietenii şi iubirile, îi rămâne măcar lupta cu îngerul. Dacă rămâne într0o înfricoşătoare singurătate, mai poate să ridice în această singurătate o credinţă. O operă. O himeră. Un artist care încrucişează braţele nu crede, poate, destul în arta lui. Nu crede că arta merită să trăieşti la nevoie numai pentru ea. Şi atunci îşi părăseşte tabloul pe care titlul abia s-a uscat pentru a da un răspuns la întrebarea pe care şi-a pus-o, înghiţind ca Doamna Bovary otravă. Cum să-l privim pe Gauguin astfel fără să aducem grave prejudicii artei? O artă care nu e în stare să îndure orice ca să existe ne va stârni totdeauna unele îndoieli privind rostul ei. Îi putem ierta lui Gauguin ura împotriva civilizaţiei câtă vreme putem crede că a dorit o valoare mai importantă decât ea, dar dacă singura concluzie e arsenicul, atunci cum să visăm mai departe la aventura lui? ÎnfrAngerea nu i-ar aparţine exclusiv. Ar aparţine artei. Şi dacă putem accepta eşecul unui om, nu putem accepta eşecul artei. Dincolo de toate experienţele penibile pe care a trebuit să le înfrunte, ea trebuie să-şi urmeze drumul. Nu se poate opri pe un munte, declarând, în timp ce ne arată doza de arsenic: iată răspunsul.

Paul Gauguin. Horsemen on the Beach (1902)

Paul Gauguin. Horsemen on the Beach (1902)

Mi s-a reproşat uneori încăpăţânarea cu care am susţinut că nu bolile, nu suferinţelee ne-au umplut bibliotecile şi muzeele. Te înşeli, mi s-a spus. Ne place sau nu ne place, durerea şi bolilee au hrănit geniul. Încuviinţăm sau nu, Golgotele au făcut spiritul să vibreze. Din cel mai tulbure noroi, au ţâşnit florile cele mai preţioase. Focul comorilor nu dansează mai bine decât deasupra ţărânii stropită cu sânge şi sfinţită cu suferinţă. Ce să le răspund acestor oameni? Să-I contrazic când ei îmi aduc aminte că geniul (etern) a trebuit să locuiască adesea în haina (trecătoare) a suferinţei şi că statisticile ne pot demonstra oricând o realitate greu de trecut cu vederea? Sau când îl invocă pe Pscal: “calităţile în exces ne sunt duşmani, dar nu pe faţă; nu le sinţim, le îndurăm”. Da, aşa stau lucrurile. Ştiu şi eu. Însă trebuie să adaug că nu statistica am negat-o. Şi nici acum n-o neg. Ci concluzia că suferinţa e necesară dacă nu vrem să golim lumea de genii; mai mult, poate că suferinţa ar trebui provocată, nu-I aşa? Că bolile ar trebui ajutate, rănile făcute să sângereze, durerea răspândită, sporind astfel şansele de a îmbogăţi muzeele şi biiotecile. Dacă la fiecare pas va exista o Golgotă, dacă vor fi cât mai mulţi oameni împinşi la disperare, dacă fericirea va fi limitată la maximum, atunci vor fi mai multe şanse să avem un nou Van Gogh, un nou Gauguin. Nu contează că Rafael a fost fericit şi totuşi e un pictor mare. Nici că Renoir sau ţiţian pictau la optzeci de ani cu ochii uimiţi încă de frumuseţea lumii. Acestea sunt excepţii. De regulă, geniile au avut nevoie de arsenic sau de pistol ca să curme o viaţă de lup jigărit, asta ar trebui să recunoaştem?

Dar în orice labirint nu există decât o singură soluţie. Să te întorci cu ajutorul dragostei acolo unde soarele şi speranţa strălucesc. Şi poate că firul Ariadnei depinde de noi. Dacă ştim să-l descoperim. Cum zicea Montaigne, orice raţionament e ca un vas cu două toarte, trebuie să alegi partea ca­re-ţi corspunde, dar într-o lume în care speranţa se confruntă cu ameninţările omul are o singură alegere de făcut. Nu intâmplător, probabil, cazurile de solitari care ne interesează cel mai mult sunt cele “imperfecte”, în care cei în cauză au descoperit în singurătate că ea e totuşi de nesuportat.

Paul Gauguin. Barbarous Tales (1902)

Paul Gauguin. Barbarous Tales (1902)

Privesc ultimul autoportret al lui Gauguin cu gândul că un om care se întreabă Încotro ne îndreptăm? Nu se poate sălbătici chiar dacă se afundă tot mai mult în iluziile sale de “sălbatec”. În Insulele Marchize, Gauguin îşi botează coliba “casa bucuriei”. Ironie? Sau Jean Valjean, tot târându-şi lanţul, a ajuns să-l iubească? Într-o zi de mai a anului 1903, un indigen, un fost canibal din Hive Hoa, străbate cătunul şi strigă “Gauguin a murit, nu mai există nici un om”. Ciudat şi tulburător strigăt! Chiar dacă Gauguin n-ar fi umplut muzeele cu soare tropical, el a făcut pe  cinevaa să creadă că după moartea sa nu mai există oameni. Iată un amănunt a cărui semnificaţie e trecută îndeobşte cu vederea, în vreme ce Gauguin e privit uneori cu o admiraţie convenţională, care îşi alege drept obiect nu operaa, ci celebritatea ei. Uitându-se că un răspuns se poate demoda. O întrebare niciodată.

 Publicat în revista “Flacăra” nr. 1292 din 13.03.1980

11/05/2011

Octavian Paler – Gauguin. Aventura unui sălbatic (IX). Discurs sub ghilotină.


And the Gold of Their Bodies (Et l'or de leurs corps). 1901.

And the Gold of Their Bodies (Et l'or de leurs corps). 1901.

Gauguin pictează acum ca pe eşafod. deasupra lui, în văpaia cerului tropical, cuţitul ghilotinei aşteaptă ascuţit. Călăul lipseşte, dar nici nu e nevoie de el. Pictorul însuşi va încerca într-o zi să-i facă treaba. Ca Van Gogh. Ghilotina miroase a fructe de mango, eşafodul e ridicat din crengi şi frunze de palmier, ca şi coliba în care locuieşte pictorul, dar ce importanţă are scena pe care murim ?

Dacă muntele unde se va duce Gauguin să înghită arsenic e undeva în Pacific, iar lanul de grâu în care se împuşcă Van Gogh e în Provenţa, asta nu e decât o chestiune de decor. Problema e a mâinii care caută otrava în buzunar sau ridică pistolul. Şi, în ultimă instanţă, a inimii care în acest timp nu strigă “Opreşte!”. Ce trebuie oare să trăiască un om pentru a ajunge aici ? Pe deasupra, acest om e şi artist. Ştie, aşadar, că arta s-a născut pentru a ne apropia de viaţă, nu pentru a ne rupe de ea.

Până atunci mai e totuşi. Gauguin ne arată în continuare trupuri arămii, o plajă pe care nisipul e acum aproape violet, fructe de mango. Culorile sunt ca de obicei strălucitoare şi natura pare, ca totdeauna, fericită. Apoi, dintr-o dată un autoportret. Lângă Golgota, scrie pictorul în stânga tabloului jos, adăugând o dată, 1896, şi, iată, cerul se clatină. Deci, totul nu era decât o minciună frumoasă ? După ce a scormonit prin cenuşa legendelor despre paradisul pierdut, aceasta e conclizia lui Gauguin ? Golgota ? E drept că Golgota sa e înmiresmată, cuiele sunt parfumate, dar cu atât mai rău. Nimeni n-a risipit mai mult legenda paradisului pierdut decât cei care s-au încăpăţânat s-o dovedească.

Paul Gauguin. The Call (1902)

Paul Gauguin. The Call (1902)

Şi nu e nevoie să te duci la capătul pământului pentru a fi singur, să recuzi realitatea pentru a crea alta în care să fii răstignit, să invoci dreptul de a încerca totul pentru a reuşi numai să fii asemenea celorlalţi care au suferit. După tot zbuciumul lui Gauguin, ne deconcertează să aflăm că unicul lucru pe care l-a descoperit la tropice este ceea ce avea la îndemână şi la Paris. Ce să mai credem acum ? Cerul e cald, cocotierii foşnesc liniştiţi, pe mare lunecă pirogile ca de obicei, însă pictorul  murmură “ce aventură nebună, urâtă şi tristă e călătoria mea în Tahiti”. Se simte la capătul forţelor, uzat şi bolnav. Scuipă sânge şi constată că a îmbătrânit mult. În vreme ce strânge din dinţi, alege încă aceleaşi culori pure, dar scrisorile nu ne ascund că Gauguin se teme acum şi are nevoie de toată forţa lui. “Îngenunchez şi las la o parte tot orgoliul meu; nu sunt nimic decât un rata”, sună teribil după ce ai mizat totul pe o credinţă.

Nu, a fost doar un moment de slăbiciune. Iată că se corectează singur. “Dar trebuie să continui lupta, mereu, mereu. Tu n-ai încredere în viitor, dar eu am încredere pentru că vreau să am. Fără asta d emult mi-aş fi zburat cerierii. A spera înseamnă aproape a trăi. Trebuie să trăiesc ca să-mi fac datoria până la capăt şi nu pot decât forţându-mi iluziile, creîndu-mi în vis speranţe”.

Am recitit de nenumărate ori aceste fraze. Şi de fiecare dată m-am gândit că spunând asta un om spune totul. Deoarece se poate trăi fără curaj, însă n-am putea trăi fără să credem în ceva decât dacă am renunţat să visăm. Or, Gauguin pare să repete îndârjit: Eu am un vis şi-l voi urma cu orice preţ. Singura logică pe care o recunisc este cea care ma apropie de el. Dincolo de asta nu accept nici un sfat şi nici un reproş… Espérer c’est presque vivre.

Iată, poate, dacă nu cea mai frumoasă, oricum cea mai bună definiţie a speranţei. Speranţa nu este viaţă întreagă, ci aproape viaţă, dar fără ea viaţa e cu neputinţă. Chiar dacă există situaţii în care singurul mod în care se mai poate trăi demn este acesta: aproape a trăi. Căci nu există nedreptate absolută şi poate nici nefericire abolută câtă vreme omul mai are prin speranţă un drept de recurs. Când nu mai crezi într-o valoare trebuie să pui altă valoare în loc ca să mergi mai departe, dar ce valoare se poate pune în locul speranţei ? Întotdeauna mi-am zis că e normal ca un artist să caute să vadă lumea cum n-a mai văzut-o nimeni până la el, cu condiţia să vrea s-o vadă uneori ca toată lumea. Atunci, dacă a deznădăjduit cândva, va înţelege că acceptând să deznădăjduiască omul acceptă să fie strivit şi utilizat, punându-se în întregime la discreţia împrejurărilor şi destinului.

Paul Gauguin - Girl with a Fan (1902)

Paul Gauguin - Girl with a Fan (1902)

Cei care au totul îşi pot permite să dispreţuiască speranţa. N-au nevoie de ea din moment ce nu le lipseşte nimic. În schimb, celor care au renunţat, ca Gauguin, la totul, cu excepţia artei, speranţa le e indispensabilă. El care nu mai are o patrie, trebuie să-şi facă o patrie din speranţă. Altfel, lumea n-ar mai fi pentru el decât o imensă singurătate. De aceea vorbeşte mereu de lupta lui. Lupta lui pentru pictură, lupta pentru viaţă. Espérer c’est presque vivre nu sunt vorbele unui filosof care ajungând la capătul frazei îşi va mânca liniştit biftecul şi-şi va respecta apoi netulburat siesta, ci ale unui om care are nevoie de filosofie doar pentru a-şi face curaj.

El are un scop şi o metotă. O metodă, dealtminteri, simplă, care se reduce la un singur cuvânt : azi. ’’ În loc să-mi risipesc forţele în griji pentru ziua de mâine, pun toate forţele mele în chiar ziua de azi”. Şi e chiar mândru uneori că are de luptat cu situaţii care îi cer să-şi ascută voinţa pentru a le înfrunta. Dar cine repetă atât de des acest lucru n-o face oare din teamă că ar putea să renunţe ? Nu urmăreşte să-şi întărâte orgoliul, ca să nu cedeze presiunilor disperării ? Există lucruri pe care un artist nu vrea să le spună şi totuşi le spune. Gura care rosteşte lângă Golgota fraze despre curaj e amară.

 Publicat în revista “Flacăra” nr. 1291 din 06.03.1980

13/04/2011

Octavian Paler – Gauguin.Aventura unui sălbatic (V). Omul din Marte


We Hail Thee Mary (1891)

We Hail Thee Mary (1891)

Într-o vreme când începusem să am reticenţe faţă de pictura lui Gauguin, am încercat să mă conving, supralicitând îndoielile unor exegeţi mai acri, că o bună parte a pânzelor lui e opera unui braconier, un plagiat scăldat în lumina umedă a tropicelor.

Am căutat cu o voluptate care astăzi mă face să zâmbesc exemplele care dovedeau brigandajul. Pe măsură ce le confruntam, îmi era tot mai limpede că, în ciuda orgoliului cu care declara că nimeni nu l-a învăţat nimic, Gauguin a tras, totuşi, adesea cu ochiul la reproducerile aduse cu el în Oceania. Rătăcind prin paradisul lui tropical, întâlneam şi fantome care umblă prin muzeele Europei. Mai mult, descopeream cu surprindere că braconierul nu s-a sfiit să braconeze chiar pe propriul său teren.

Reproşul lui Cézanne că Gauguin i-a şterpelit trucurile şi i le-a plimbat pe la tropice nu era prin urmare chiar o simplă glumă… La capătul acestor eforturi am descoperit că ele au fost inutile. Fascinaţia pânzelor lui Gauguin continua să exercite asupra mea o atracţie unică, inexplicabilă şi ironică. Există un mister al acestei picturi pe care oricât l-am explica, el ne scapă. Şi oricât l-am înfrunta, el rămâne intact.

Aha oe feii? (What! Are You Jealous?) (1892)

Aha oe feii? (What! Are You Jealous?) (1892)

Odată ce ne-a muşcat şarpele pe care-l ţine în mâini Gauguin într-unul din autoportretele sale, otrava lui subtilă e, se pare, fără leac. Faptul mă intrigă cu atât mai mult cu cât, la un pictor ca Gauguin, e greu să facem abstracţie de om, iar omul ne şi deconcertează uneori. Răceala cu care a primit vestea sinuciderii lui Van Gogh e un exemplu. În plus, când abia ne-am obişnuit cu ideea că e un plebeu rătăcitor, el işi dă brusc aere de prinţ oriental. Van Gogh desluşea în pictura lui “un caracter blând, dezolat”, dar Van Gogh o vedea astfel influenţat, desigur, de propriul său caracter.

În realitate, acest amestec de braconier, somnambul şi geniu care se numeşte Gauguin şi care stârnea antipatii cu aceeaşi uşurinţa cu care fascina e, uneori cel puţin, tot ce poate fi mai diferit de tandrul şi exaltatul Van Gogh, cel mai laic sfânt al picturii. Într-un autoportret dedicat olandezului, s-a identificat singur cu Jean Valjean din Mizerabilii. Un Jean Valjean, adaugă el, personificând un pictor desconsiderat, târându-şi mereu lanţul prin lume. “Un prizonier”, exclamă la rândul său Van Gogh în clipa în care a văzut autoportretul.

Un prizonier, da, însă unul care şi-a atârnat singur de picior lanţul pe care-l târăşte. E ciudăţenia acestui ocnaş al mirajelor, cu nasul acvilin şi pleoapele grele. Dar şi grandoarea lui. Căci lucrul cel mai impresionant la Gauguin, care-i răscumpără toate extravaganţele şi ne reduce la tăcere suspiciunile, este voinţa cu care renunţă la tot pentru a se dărui în întregime picturii. Au mai fost pictori care au trăit în mizerie, dar nimeni nu s-a despuiat ca Gauguin de tot ce-a avut pentru a aparţine numai artei. A existat o vreme când picta numai dumineca şi în zilele de sărbătoare. A dansat şi el lângă nimfele lui Corot, după care şi-a mutat şevaletul pe domeniile lui Pissarro. Apoi s-a hotărât să picteze “în toate zilele”. Atunci pictura şi-a cerut drepturile asupra întregii lui vieţi. Nu l-a mai lăsat să împartă timpul cu nimeni.

Market Day (1892)

Market Day (1892)

Orice îl îndepărta de ea i se părea de neîndurat. A sacrificat totul, a pierdul totul, slujbă, cămin, prieteni, pentru ca, sărăcit, cu mâinile goale şi liber ca un primitiv, să se dăruiască în întregime unei singure pasiuni. La Paris, a lipit o vreme afişe, ca să aibă din ce trăi. În cea mai neagră mizerie, refuză să vândă o natură moartă de Cézanne, declarând că se va despărţi de ea numai după ce va fi renunţat la ultima cămaşă. În acest timp, ochii săi ciudaţi, de om care vine din Marte, cum zicea Van Gogh, caută cu obstinaţie dincolo de un orizont ştiut numai de el. Căci singurul cântec de sirenă pe care-l urmează acest aventurier este cel pe care-l murmură el însuşi.

Şi chiar dacă a aduce sacrifii artei nu înseamnă încă a face artă, n-am putea trece peste faptul că, spre deosebire de alţii, Gauguin a ajuns un Jean Valjean pentru că şi el a vrut-o. A renunţat la certitudinile unei situaţii cât de cât onorabile pentru a duce o viaţă de “lup jigărit”. Sau de pirat ciudat care ridică pe corabia lui steagul negru al revoltei împotriva civilizaţiei, dar care nu şi-a prădat decât propria viaţă pentru a o jertfi artei. “E un fel de Poussin fără cultură clasică”, s-a zis. Însă ce ne pot spune asemenea comparaţii ? Nici măcar căt o singură frază din mărturisirile tăioase ale lui Gauguin. “Cela je le ferai coûte que coûte”. Acest încăpăţânat care “ vrea să vrea” face  parte dintre cei, destul de rari, care nu cunosc jumătăţile de măsură.

Matamoe (1892)

Matamoe (1892)

E hotărât să trăiască numai pentru visul său şi să meargă până la capăt, chiar dacă nu ştie prea bine unde duce drumul pe care a pornit. Cine să ridice piatra să-llovească ? Beneficiarii tuturor conjuncturilor ? Îndeobşte, ei se mulţumesc să surâdă cu binevoitoare compasiune. Încă un Don Quijote. Da, încă un Don Quijote. Însă unul care a renunţat şi la Rosinanta şi la Sancho Panza. Chiar şi la Dulcineea. Tehura nu e decât o frumoasă tahitiană. Adevărata Dulcinee a acestui Don Quijote care târăşte lanţul lui Jean Valjean este arta. Pentru ea a sacrificat totul.

Şi apoi, dacă unii dintre cavalerii rătăcitori au devenit mizantropi, poate că nu sunt numai ei de vină. Dacă au urât civilizaţia, poate că au avut şi motive s-o facă. Să nu aruncăm totul în seama ciudăţeniilor caracterului lor. Altfel, admiraţia “comprehensivă” riscă să fie doar un mod ipocrit de a eluda adevărul.

Publicat în revista “Flacăra” nr. 1287 din 07.02.1980

« Pagina anterioară

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat: