Octavian Paler – Leonardo sau foamea de cauze (VII). Vânători şi cultivatori

Head of Christ

   Între condiţia de vânător şi aceea de cultivator, omul a descoperit nu atât recolta, cât răbdarea, capacitatea de a aştepta. Înainte, stând la pândă, el n-avea timp să viseze. Era concentrat să-şi fixeze prada. Ştia din instinct, ceea ce urmaşii săi aveau să teoretizeze, că scopul scuză mijloacele şi că viaţa e o pândă perpetuă în care n-ai voie nici să aţipeşti, nici să fii prea încrezător; o singură clipă de neatenţie şi victima sau succesul sau şansa vor scăpa; dupa cum o singură încredere naivă e de ajuns pentru a transforma vânatorul în vânat…

Desigur, în tufiş omul nu putea încă porunci nimănui. Trebuia să sugrume, să înfigă cuţitul ori să arunce suliţa cu propria lui mână. Vânătorul nu se putea bizui decât pe sine, iar pentru a reuşi trebuiau şi ochi buni şi braţ tare; nu era posibil să fii un nevolnic şi să obţii partea leului de la viaţă, ceea ce, să recunoaştem, reprezenta, totuşi, un fel de morală. Dar ceea ce ne interesează acum pentru a defini un anumit tip de aşteptare e că, între clipa când săgeata era pusă în arc şi clipa când ea atingea ţinta, omul n-avea timp decât pentru a se concentra ca prada să nu-i scape.  

St John in the Wilderness (Bacchus) 1510-15

 

Nu era timp nici pentru a ridica Parthenonul, nici pentru a picta o femeie care surâde fără să vrea nimic precis. Leonado nu e posibil, vreau să spun, într-o lume cu oameni-vânători. Într-o asemenea lume se poate scrie Il Principe şi se pot înmulţi grotele de la Altamira în care, la lumina făcliilor, lângă bizonii pictaţi cu pământ galben şi roşu amestecat cu grăsime animală, s-ar continua povestea “vânătorilor”, dar de incertitudini care surâd de ce-ar fi nevoie ? “Vânătorii” ştiu că ţinta e totul şi că reuşita nu se oferă oricui.

Dar omul care pune sămanţa în pământ descoperă deodată şi răbdarea şi nevoia de vis. El descoperă că poate spera şi altceva decât să omoare: să-şi depăşească într-un fel propria moarte. Aşteptând ca sămânţa să rodească, are vreme să ajungă chiar la ideea de eternitate. A  privit stelele, a urmărit norii pentru a afla ce se va întâmpla cu recolta lui şi, tot studiind stelele şi norii, a descoperit că umbra lui se alungeşte, ca şi a copacilor. Aşadar, viaţa…

E momentul în care omul înţelege arta mai profund şi simte că are nevoie de ea pentru a spune ce gândeşte văzându-şi umbra alungindu-se. Acum poate ridica şi Parthenonul şi poate picta o femeie care surâde incert. Mai ales că omul a mai descoperit ceva. A aflat ca iubeşte mai mult un anumit pământ şi că nu mai poate rătăci indiferent. dacă va fi florentin şi va pleca din Florenţa va suferi de ceea ce florentinii vor numi “boala Domului”, amintindu-şi mereu de Domul cetăţii părăsite. Şi dacă va sta un timp mai îndelungat la Milano, daca se va numi leonardo şi va fi nu numai pictor, sculptor şi savant, ci şi arhitect, va visa să proiecteze cupola Domului milanez cu gândul la cupola ridicată de Brunelleschi pentru Domul din Florenţa.

The Madonna of the Carnation 1478-80

   “Vânătorii” n-au disparut odată cu apariţia “cultivatorilor”. Cu timpul şi-au schimbat armele, tufişurile şi ţintele, nu mai vânează animale, ci situaţii, gloria, reuşita cu orice preţ şi uneori rivali, dar, ca şi strămoşii lor, îşi urmăresc implacabil scopul. Sunt ageri şi neînduplecaţi, reticenţi numai când trebuie, au ochiul format, ştiu să ochească bine şi ţelurile şi victimele, fără menajamente şi fără să rişte mai mult decât e necesar. În artă, nemurirea trebuie vânată metodic, cred ei. În consecinţă, cât mai puţină nemurire pentru alţii, cu atât mai sigură e eternitatea ta, gloria fiind şi ea o pradă ca oricare alta. Cu această convingere, Bamante a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să-i pună obstacole lui Michelangelo.

Dar “cultivatorii” ? Leonardo se numără cu siguranţă printre ei. El nu se pricepe să-şi ”vâneze” nici rivalii, nici succesele. E adevărat că memoriul pe care l-a înmânat lui Ludovic Maurul şi în care îşi descrie talentele pare opera unui lăudăros. E posibil oare, îţi spui, ca un om de mai puţin de treizeci de ani să ştie să facă atâtea lucruri ? Dincolo de asta, însă, tot ce întreprinde Leonardo este opera unui “cultivator”. Şi chiar a unui cultivator ciudat, care nu mai ştie, se pare, decât să semene.

Young lady with a fur

   E atât de fascinat să cultive toate pământurile posibile, încât uită să mai şi culeagă. Amână mereu culesul, ca să desţelenească alte terenuri. Şi e atât de preocupat să caute, încât uită să mai reuşească. Poate de aceea a fost socotit de unii un mare ratat. Dar  tot de aceea ar trebui să ne întrebăm dacă nu cumva cei care l-au socotit astfel au făcut-o în numele acelei morale care preţuieşte reuşita mai mult decât adevărul. Obişnuită să dea dreptate numai celor care reuşeşc şi să admire numai meritul de a înhăţa succesul cât mai repede, ea înţelege greu sau nu înţelege deloc un artist care începe mereu fără să încheie ; care deschide orizonturi şi le părăseşte ; care seamănă şi nu culege.

Heidegger rezuma în felul următor destinul lui Aristotel : cS-a născut, a muncit, a murit”. În cazul lui Leonardo ar trebui spus: “S-a născut, a căutat, a murit”. Când s-a decis să-şi facă autoportretul, în celebra sangvină de la Torino care, se pare, îl reprezintă, avea peste şaizeci de ani. Cei care l-au cunoscut ne spun că era un bărbat frumos. dar el n-a fost deloc interesat, probabil, să ne convingă de asta. Nu l-a interesat, s-ar zice, decât să vadă cât de mult a îmbtrânit, să  privească umbrele care se alungesc dincolo de el şi lumina care scade anunţând lunga, eterna noapte în care va pătrunde curând, ca într-un labirint fără sfârşit şi fără ieşire.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1360 – 02.07.1981