SERTARUL CU GANDURI

27/02/2017

Octavian Paler – Leonardo sau foamea de cauze (V). Joc şi frustrare 1.


Adoration of the Magi

Adoration of the Magi

   Se pare că Leonardo nu era deloc insensibil la glorie. Şi, de fapt, cine e ? Oamenii nu se deosebesc, poate, după nevoia lor de glorie, ci după mijloacele prin care vor s-o obţină. Pentru a stârni admiraţia, florentinul nu s-a dat înapoi în tinereţe să apeleze şi la muşchii săi care-l ajutau să strâmbe între degete potcoave de cal sau să spargă o lamă de otel, înfăşurată în batistă, ca şi cum ar fi fost de sticlă.

Când cânta, se acompania cu instrumente născocite de el, după care îşi uimea prietenii cu numere de prestidigitaţie sau le arăta cum se poate rupe un băţ ale cărui capete stau sprijinite pe câte un pahar. Mai târziu, la Milano, va fi la un moment dat foarte aproape de a deveni curtean. Şi dacă alegoriile în care-l elogia pe Ludovic Maurul nu sunt penibile ca ale linguşitorilor de profesie, aceasta se datoreşte numai talentului său care nu-i îngăduia să facă prost nici lucrurile de circumstanţă. Înţelept discutabil, acest misterios senior al curiozităţii care detestă băutura şi bucuriile fireşti ale dragostei, care urmează toată viaţa un regim alimentar auster, aproape vegetarian, are însă un viciu ce-l distinge de toţi: ingeniozitatea sa neînfrânată.

Ea l-a costat distrugerea frescel Bătălia de la Anghiari în care a folosit o reţetă dezastruoasă găsită în scrierile lui Pliniu. Tot ea putea să-l coste compromiterea Cinei cea de taină unde a folosit o tehnică personală bazată pe tempera, care să-i permită pauze lungi de meditaţie, dar care, ulterior, a favorizat apariţia mucegaiului.  

Annunciation (Annunciazione)

Annunciation (Annunciazione)

   Mereu nehotărât şi şovăielnic, Leonardo nu ezită într-o singură privinţă: să-şi risipească geniul. Prudent în toate, el e imprudent numai cu darurile sale care-l devoră şi-l aruncă în toate direcţiile. Uneori concepe, dincolo de limitele posibilului, proiecte himerice, oraşe pentru construirea cărora ar fi fost nevoie de orgoliul unui Alexandru cel Mare sau mausolee pe care doar faraonii ar fi avut curajul să le vrea ridicate.

Alteori, când nu se aventurează în utopie, vrea prea multe. Michelangelo îşi bătea joc de el pentru ca n-a fost în stare să termine în şaisprezece ani statuia ecvestră a lui Francesco Sforza, dar ne-ar uimi o listă a preocupărilor lui Leonardo din aceşti ani în care demonul său inventiv nu ocoleşte nimic: de la nervul care face sprâncenele să se încrunte, la legile refracţiei şi ale perspectivei; de la lămpi cu apă şi diverse unelte, la dispozitive cu aer cald pentru învârtirea frigărilor; de la mişcarea astrelor la proiectul unui lupanar.

Fetus

Fetus

   Se interesează de fabricarea oglinzilor arzătoare, de fortificaţii şi studiază din nou tehnica de turnare a bronzului deşi ea nu mai avea taine de la Andrea Pisano. Înaintea lui Bacon, înţelege valoarea experienţei. Înaintea lui Versaliu, creează o adevărată tehnică a anatomiei. Înaintea lui Copernic, ştie că pământul e o stea. Devine precursor în toate, în vreme ce în urma lui sporesc ruinele proiectelor neisprăvite.

Lomazzo ne asigură că leonardo avea groaza să inceapă să picteze. În schimb, e inredibil câte lucruri a fost în stare să faca pictorul Giocondei pentru serbarile protectorilor săi. Decoruri pentru jocurile de la curte, costume de carnaval, edificii efemere de pânză vopsită, împodobită cu jerbe de iederă, cu panglici de aur şi crengi împletite frunză cu frunză. Invitaţii ducelui de Milano au privit cu gura căscată o emisferă uriaşă cu partea dinlăuntru aurită, presărată cu stele şi cu cele şase planete aşezate pe piedestaluri, învârtindu-se, iar invitaţii regelui Franţei au discutat multă vreme despre leul mecanic care deschidea gura când regele îl lovea cu o nuia şi îşi arăta pieptul azuriu decorat cu un crin de aur.

Fireste, destui artişti au fost împinşi în servitute nu numai de împrejurări, ci şi de propriul lor talent, dispus să accepte orice, mai puţin tăcerea; pe poteca îngustă dintre nevoia de a se exprima şi nevoia de lauri, ei s-au trezit irosindu-se în artificii, în glorii şi favoruri de conjunctură care răsplătesc cu o mână şi sugrumă cu alta. Leonardo n-a fost din acest punct de vedere nici precursor, nici singur. Dar ce să înţelegem din faptul că pe patul de moarte el ar fi recunoscut, spune Vasari, că n-a lucrat în artă “aşa cum s-ar fi cuvenit” ? Se va fi gândit oare că tot ce a câştigat în onoruri efemere l-a frustrat în eternitate ? Că toate compromisurile spre care l-au împins circumstanţele le-a plătit cu o operă împuţinată ? Sau, pur si simplu, şi-a amintit că în copilărie nu s-a jucat destul şi mai târziu a trebuit să-şi ia revanşa ? Oricum, povestea unui Leonardo da Vinci care s-a uzat în atâtea miraje de o zi ne face să tresărim în faţa tabloului niciodată terminat al Giocondei.

Leda c. 1530

Leda c. 1530

   Dar în taina acestei enorme risipe se ascunde, poate, şi altceva decât un avertisment. Jocul somptuos cu efemerul era, poate, şi o compensaţie. Toată această uriaşă cheltuială de har investit în serbări care s-au pierdut în neant odată cu protagoniştii săi constituia, poate, dincolo de servitute, şi o încercare de a amâna uneori confruntarea aspră, necruţătoare, cu rigorile creaţiei adevărate. Îmi închipui că jocul era pentru Leonardo o mântuire provizorie. Un armistiţiu pe care şi-l acorda. O trădare secretă a geniului său ca să şi-l poată suporta.

Era mica frivolitate a unui spirit înfricoşat de prea multe întrebari. Aceste jocuri îl ajutau să uite spaima pe care avea s-o resimtă când va relua penelul. Dacă n-am crede asta, ar trebui să consimţim că iluzia eternităţii rămâne privilegiul celor care au pierdut toate şansele de a profita de gloria imediată a circumstanţelor.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1358 – 18.06.1981

24/01/2017

Octavian Paler – Un melancolic ciudat: Botticelli (VII).Partea de umbră.


Portrait of a young man with red cap

Portrait of a young man with red cap

   Florenţa, Atena Renaşterii a tremurat când Savonarola a ameninţat frumuseţea cu flăcările iadului. Ea a frisonat ascultându-l pe călugărul care arunca anatema asupra vanităţilor terestre chemându-şi auditoriul să azvârle pe ruguri nu numai podoabe şi parfumuri, ci şi opere de artă.

Şi s-au găsit destui care s-au grăbit să facă asta cu sumbră fervoare… Ce concluzie să tragem de aici ? Că Renaşterea n-a fost atât de radioasă cum cred prejudecăţile curente ? Că în unele privinţe ea a fost chiar mai anxioasă decât Evul Mediu ? Poate că răspunsul ar trebui să fie “da”. Am citit undeva, de pildă, că superstiţiile erau atât de puternice în Renaştere încât juriştii se preocupau în mod serios să stabilească dacă într-o casă frecventată de fantome locatarii mai erau datori să plătească proprietarului chiria.

Dar un răspuns prea ritos n-ar face, probabil, decât să schimbe o prejudecată cu alta. În fapt, Savonarola a însemnat triumful provizoriu al părţii de umbră a Renaşterii. El şi Lorenzo Magnificul n-au fost numai polii unui conlict. Au reprezentat faţa şi reversul unei Renaşteri despre care s-a spus cu oarecare uşurinţă că a adus împăcarea între Biblie şi Homer. Lorenzo încarnând recompensele şi decepţiile spiritului. savonarola, furtunile şi rătăcirile pasiunii.  

Scenes from the Life of Moses (detail)

Scenes from the Life of Moses (detail)

 

Era firesc, poate, ca Botticelli să cadă în mrejele pasiunii, dar mi-e greu să-mi închipui un artist privind calm cum flăcările prefac în scrum tablouri şi manuscrise.Când arta e dispreţuită şi hulită nu mai e mult până la frigul absolut. Şi dacă Botticelli a crezut în fanatismul exaltat al lui Savonarola, el a văzut apoi, cu siguranţă, că profetul care împuiase capul Florenţei cu lumea de apoi nu s-a dat îndărăt să treacă la lichidarea “legală” a inamicilor săi pentru a se debarasa de ei încă de pe lumea aceasta. Poate că această brutală trezire la realitate, în care visătorii au recidivat mereu, Botticelli n-a suportat-o. Sufletul său era prea vulnerabil, pentru a găsi forţa de a se redresa. Nu mai avea putere decât să renunţe. Şi, în vreme ce, după căderea lui Savonarola, Florenţa se întoarce la vechile ei idealuri, Botticelli, descurajat, singur şi bolnav, se îndreaptă spre o bătrânete pustie şi enigmatică.

Nu mi-l pot imagina pe Tiţian decât bătrân, înţelept şi glorios, cu barba albă de patriarh al culorii şi viscolit de timp ca Turnul din Piaţa San Marco. Nu mi-l pot imagina nici pe Rembrandt tânăr, ca în autoportretul în care s-a pictat cu saskia pe genunchi ridicând o cupă de vin în sănătatea celui care-l priveşte. Nu acesta e leul ce ne tulbură, a cărui gheară a rupt peceţile de umbră ale Tainei. Leul e ştirb şi poartă pe cap o tichie de clovn. Acolo Rembrandt e grandios. Unde e singur, bătrân şi înfrânt. Şi unde râde ca un saltimbanc în faţa destinului.

The Virgin And Child With Five Angels

The Virgin And Child With Five Angels

   În schimb, nu mi-l pot imagina pe Botticelli bătrân. Nu mi-l pot imagina decât tânăr, deşi a trăit şaizeci şi cinci de ani, ceva mai mult decât Rembrandt şi cu aproape treizeci de ani mai mult decât Van Gogh; aproape la fel de tânăr, aş spune, ca Rafael, care a murit la treizeci şi şapte de ani.

O parte din viaţa lui, cea mai plină de semne de întrebare, a intrat, ca filosofii lui Rembandt, în umbră, sub zodia aproximaţiilor şi a tăcerii, iar pictorul a rămas să poarte în închipurea noastră vârsta sugerată de cele mai cunoscute opere ale sale, Primăvara şi Naşterea Venerei… Desigur, nu e o întâmplare asta. Vârsta adevărată a lui Petrarca e cea a Canţonierului, a lui Boccaccio cea a Decameronului, Delacroix, mort la şaizeci şi cinci de ani, ne pare uneori mai tânăr decât Van Gogh, iar pe Michelangelo, mort la aproape nouazeci de ani, ne e foarte greu să ni-l închipuim altfel decât plin de forţă, trăind într-o maturitate amară şi orgolioasă. Numai că în cazul lui Botticelli e vorba mai mult decât de o victorie a operei asupra biografiei.

Vasari spune că pictorul a ajuns “bătrân şi neputincios”, că mergea pe străzile Florenţei cu două cârji, “căci nu se putea ţine pe picioare”, şi a murit “bolnav şi prăpădit”. Însă Vasari e uneori un pedagog la fel de plictisitor ca şi pictorul Vasari. El înşiră toate aceste amănunte cu un scop precis. Vrea să dea o lecţie artiştilor care ar fi tentaţi să fie nechibzuiţi cu banii ca Botticelli, de aceea le flutură spectrul unui decăzut, ducând la bătrâneţe o existenţă de cerşetor, jenantă şi penibilă.

Aproape nimeni nu se mai îndoieşte că Vasari a exagerat, punând în circulaţie o legendă. Dar bătrâneţea lui Botticelli rămâne o taină. Pe măsură ce înaintează în vârstă, notorietatea pictorului, în loc să crească, scade. În jurul lui se formează un gol inxplicabil. Totul se întâmplă ca şi cum de la un moment încolo viaţa lui Botticelli se consumă până la moarte într-o continuă eclipsă de soare.

The Virgin and Child with Two Angels and the Young St John the Baptist 1465-70

The Virgin and Child with Two Angels and the Young St John the Baptist 1465-70

   Bătrâneţea sa e ca o pată de frig… A ajuns oare Botticelli atât de sărac ? N-a mai fost la modă sau n-a mai putut să picteze în ultimii ani ? A fost uitat de viu sau, traumatizat de evenimente, a abandonat treptat pictura pentru a se cufunda în decepţiile sale ? El se numără, probabil, printre cei care n-au nici taria de a înfrunta circumstanţele, nici abilitatea de a le pune în slujba lor.

Tot ce a mai putut face, supravieţuind propriei sale opere încheiate, ca şi secolului căruia i-a aparţinut, a fost să intre singur în labirint, îndreptându-se, sprijinit în cârji, spre Minotaur. Şi ne-ar fi cu neputinţă să proiectăm imaginea acestui solitar dezamăgit şi bolnav peste portocalii din Primăvara. Bătrâneţea a aparţinut numai omului. Ca şi, remuşcările, dacă au existat, care la alţii au însemnat o linie de cenuşă pentru o nouă plecare.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1352 – 07.05.1981

 

02/01/2017

Octavian Paler – Un melancolic ciudat: Botticelli (V). Reverii vulnerabile (1).


madonna-and-child-and-two-angels-c-1470-large   Este, oare, într-adevăr melancolia un produs al epocilor fericite, cum, mi se pare, am citit undeva ? Eu nu cred. Sau, oricum, dacă epocile fericite au nevoie de un contrast, acesta nu este ca umbra ce se vede datorită soarelui.

Mai degrabă sunt înclinat să cred că melancolia îi precede pe profeţi. Ea murmură, neinteligibil adesea, ceea ce profeţii vor striga mai târziu. Îşi umple braţele cu flori, exaltă primăvara, ca Botticelli, şi ea însăşi nu se dumireşte de ce sub cerurile pale, decolorate şi limpezi adie o presimţire care-i dă o oboseală ciudată şi o vagă somnolenţă mişcărilor.

Nu ştie să se bucure, în schimb absoarbe din aer ceva ce profeţii încă nu ştiu să anunţe. Mi se pare, deci, că problema cea mai spinoasă a biografiei lui Botticelli, dacă s-a înrolat sau nu printre adepţii lui Savonarola, după ce a fost pictorul Florenţei rafinate pe care călugărul dominican a condamnat-o, e o falsă problemă. Savonarola s-a urcat să strige din amvon sfârşitul unui hedonism pe care Botticelli vrusese să-l reprezinte dar îl reprezentase vulnerabil, suferind de o boala ascunsă.

Dacă oratoria apocaliptică a “profetului disperaţilor” a căzut sau nu ca un trăznet peste sufletul impresionabil al pictorului Primăverii, determinându-l să se îndepărteze de pictură şi să se cufunde într-o bătrâneţe penibilă şi pustie, e, după părerea mea, o dilemă secundară. La urma urmai, nu suferim, probabil, decât influenţele pe care suntem pregătiţi să le suferim.

Botticelli însuşi nu înţelege, poate, ceea ce murmură când pictează. N-ar fi prima oară când un artist spune mai mult decât a vrut să spună sau chiar altceva decât a vrut să spună. El crede că pictează Primăvara şi Naşterea Venerei în consonanţă cu stanţele lui Angelo Poliziano, dar o lingoare subită seceră elanurile personajelor sale de cum intră în scenă, lăsându-le să se scalde într-o atmosferă plină de flori şi de aur ca într-un exil. Ele se tem toate să înainteze. Merg dansând, pentru că nu ştiu să meargă normal; merg între sărbătoare şi tristeţe, fără să se hotărască pentru nimic: nici să se bucure, nici să fie victime.  

The Adoration of the Magi (detail 1) c. 1475

The Adoration of the Magi (detail 1) c. 1475

 

N-au nici puterea să înfrunte tristeţea, nici priceperea de a o ignora. nu cunosc bine decât incertitudinea lor dansantă, ezitarea lor înaripată. Şi chiar această nehotărâre le epuizează, le exasperează, mai mult decât furtuna pe care o presimt fără s-o poată înţelege. cu mai multă dreptate decât Marsilio Ficino: “În acest timp nici nu ştiu ce vreau şi poate nici nu vreau ceea ce ştiu, ci vreau ceea ce nu ştiu”.

Într-adevar, Botticelli ne dă de multe ori senzaţia că vrea ceea ce nu ştie. Spre deosebire de Savonarola care n-a ezitat să arunce anatema în predicile sale asupra tuturor vanităţilor, făcând din invocarea Apocalipsului punctul de rezistenţă al unor rechizitorii ce flagelau şi în acelaşi timp subjugau auditoriul, Botticelli e ca o zi de toamnă la mare când soarele încălzeşte plaja goală, iar tăcerea poate fi orice, remuşcare, regret, convalescenţă luminoasă sau imobilitate fragilă, când şi tu poţi să spui că vrei ceea ce nu ştii sau ceea ce nu ştii încă…

Nimeni nu vede pe cerul senin al Florenţei vreun nor, Lorenzo magnificul însuşi nu-şi dă seama cât de adevărat e avertismentul din cântecul său de carnaval care îi îndeamnă pe cei care vor să se veselească să nu piardă prilejul, Di doman non c’é certezza, dar melancolia n-are nevoie să vadă florile ofilite ca să rămână pe gânduri. “Mâine nu se ştie ce va fi” gândeşte parcă şi Venera lui Botticelli apropiindu-se de ţăm… Ieşind din mare, ea se va duce, poate, să asculte de aproape cântecele la carnavalurile Florenţei, apoi “mâine” se va strecura în Piaţa Senioriei să vadă cum florentinii aruncă pe rugurile ridicate de Savonaola brăţări, inele, instrumente muzicale, parfumuri, Decameronul lui Boccaccio şi chiar tablouri cu chipul ei, al Venerei… Dar deocamdată cerul e limpede, apa de un verde uşor, iar tristeţea confuză emană din farmec şi graţie…

Madonna in Glory with Seraphim 1469-70

Madonna in Glory with Seraphim 1469-70

   Ni se povesteşte că Botticelli era “un bărbat foarte agreabil şi foarte vesel”. Imaginea aceasta nu se potriveşte cu pictura sa. Pare să se refere la un alt pictor, ca şi anecdotele puse pe seama lui. Un Botticelli glumeţ, amator de farse, nu tocmai de cea mai bună calitate, sau care-şi “înfundă” isteţ un vecin ce-i tulbură liniştea, sună amuzant, dar neverosimil. Un Botticelli care mănâncă zdravăn la ospeţele lui Lorenzo şi pe urmă, făcându-şi siesta, are reverii melancolice sună atât de derutant.

De fapt, veselia lui Botticelli există numai pentru cei care ţin să-l creadă pe Vasari pe cuvânt. În clipa când vem să descoperim această veselie şi în pictura lui Botticelli, nu reuşim să aflăm decât un Modigliani care a trăit în Renaştere. Nici măcar Primăvara nu e veselă. Până şi acolo se insinuează o tisteţe secretă care dă târcoale şi te poate face să crezi că sâmburele bucuriei e totdeauna amar.

Dar mai curios e altceva, că sunt atât de puţine informaţii certe despre viaţa lui Botticelli. Câteva amănunte pitoreşti, cum ar fi aspectul dolofan al fratelui său mai mare care l-a adoptat, de unde porecla “Butoiul” (Botticello), trecută şi asupra lui Sanro (Alessandro di Mariano Filipepi pe numele său adevărat), ucenicia, câteva anecdote, lista lucrărilor, relaţiile limpezi cu umaniştii rafinaţi ce frecventau saloanele lui Lorenzo de Medici şi relaţiile tulburi, neclarificate, cu Savonarola şi cu “plângăreţii”, cum erau numiţi partizanii dominicanului, o bătrâneţe pustie, care ridică multe semne de întrebare, cam atât e tot ce se ştie sigur despre un pictor care a fost totuşi la modă într-o vreme interesată e artă.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1350 – 23.04.1981

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat: