SERTARUL CU GANDURI

24/01/2018

Octavian Paler – Oraşe şi filosofie 1


Tiţian n-ar putea fi înţeles fară Veneţia. Rembrandt fără Amsterdam. El Greco fără Toledo. Iată motivul unei digresiuni în această istorie subiectiva a autoportretului pe care o urmărim aici.

Canaletto - The Grand Canal From Rialto Toward The North (1725)

Canaletto – The Grand Canal From Rialto Toward The North (1725)

   Veneţia e, probabil, unicul oraş situat la egală distanţă de realitate şi de metafizică. Ea e o certitudine care a avut ambiţia să-şi ia drept temelie o incertitudine. Un vis orgolios de eternitate ridicat pe piloni, ca o sfidare. Timpul a pătat zidurile, a înverzit statuile, a coclit aurul leilor veneţieni, măreţiaa a devenit umbră, strigătul de triumf a devenit şoaptă sau chiar tăcere, sfidarea a devenit pedeapsă, orgoliul a devenit melancolie, cu alte cuvinte Veneţia răscumpără acum prin melancolie ceea ce a prădat, ceea ce a sfidat, ceea ce n-a înţeles sau n-a putut înţelege, dar într-un fel ea şi-a rămas credincioasă sieşi, voluptăţii ei de a şterge hotarele dintre pământ şi apă, dintre certitudine şi incertitudine, dintre realitate şi irealitate, dintre iluzie şi regret. Ea e acum melancolică, dar şi melancolia ei vrea să fie somptuoasă. Şi agonia ei vrea să aibă grandoare. Veneţia nu poate învăţa modestia nici cu buzele pecetluite. Ea are o retorică a tăcerii, aşa cum altădată avea o retorică a strigătului şi a cântecului.

Obsesia Veneţiei pare a fi ea însăşi. Şi cum ea însăşi înseamnă un amestec unic de vanitate şi zădărnicie, de triumf şi decepţie, Veneţia pare a avea o unică temă de meditaţie: destinul omului încorporat în destinul ei. În loc să evadeze în incontingent, gândul se întoarce la zidurile înnegrite, la statuile înverzite, la leii cocliţi. Cerul nu există la Veneţia decât reflectat în apă. Eternitatea nu există decât confruntată cu eşecul ei în treptele roase ale palatelor, în ferestrele zidite şi în gondolele care trec pe canale pustii. Obsedată altădată de măreţia ei, de gloria ei, Veneţia e acum obsedată de decadenţa ei. Dar chiar şi din decadenţă ea vrea să facă o formă de glorie. Nu mai poate cuceri gloria pe mări, dar îşi primeşte oaspeţii şi îi supune prin tăcere.  

Francesco Guardi - Venice, Grand Canal

Francesco Guardi – Venice, Grand Canal

 

De aceea, azi, mai mult ca pe vremea lui Tiţian, Veneţia se confundă cu arta. Ea îşi obţine acum măreţia din dezamăgiri. Îşi cucereşte victoriile din înfrângeri. Îşi transformă chiar agonia în grandoare şi precaritatea în eternitate, câştigând, dupa ce a pierdut totul, cel mai dificil privilegiu, acela de a fi iubită. Ea acţionează astfel ca un artist.

Dar marea pictură veneţiană a apărut într-o vreme când Veneţia n-avea nevoie să-şi obţină victoriile din înfrângeri. Ea cunoştea o glorie reală şi îşi cucerea victoriile pe mări. Nimeni nu se gândea atunci să aştepte de la decădere vreo glorie. Flota veneţiană obţinea singură ceea ce mai târziu va trebui să aducă melancolia, iar palatele veneţiene nu erau încă muşcate de umbre. Veneţia credea şi în vanităţile şi în dreptatea ei. De aceea n-avea nevoie să apeleze la metafizică şi la consolări. Trăia în provocarea pe care o aruncase destinului şi cu aroganţa pe care o au totdeauna învingătorii care nu ştiu că vor fi şi ei odată învinşi.

Poate din această cauză marea pictură veneţiană are cu totul altă grandoare decât aceea a lui Rembrandt de pildă. Pentru că nici unul din pictorii veneţieni n-a trăit în singurătatea la care a fost constrâns, în ultima parte a vieţii, Rembrandt. Dimpotrivă, grandoarea lor pare îmbrăcată la cel mai bun croitor veneţian. Ea are nevoie de fast, de strălucire şi chiar carnaţia trupurilor goale e luxoasă. Totul în această pictură pune preţ pe valorile care pot fi sărbătorite. Veneţia nu trăia încă la jumătatea drumului dintre realitate şi metafizică. Ea îşi admira darurile şi trofeele în plină zi, încredinţată că timpul trebuie să i se supună, ca şi duşmanii serenissimei republici, şi că eternitatea nu e, poate, decât o altă faţă a clipei. De aceea în această pictură e un ciudat amestec de imediat şi etern, iar Tiţian are un aer princiar şi la nouăzeci de ani.

J. M. W. Turner - Grand Canal

J. M. W. Turner – Grand Canal

   La Tiţian lumina şi culoarea sunt încă în echilibru. Dar ne dăm seama că acest echilibru e provizoriu. Culoarea e prea potrivită pentru gustul veneţian ca să nu biruie. Pictorii vor ceda în cele din urmă, cu totul, tentaţiilor ei din dorinţa de a plăcea. Mai ales că, la Veneţia, Venus nu vrea să fie iubită, ci admirată. Ceva din slăbiciunea Veneţiei pentru aurul care acoperă leii de bronz trece în aproape toate tablourile pictorilor veneţieni, înclinaţi să cânte ceea ce există.

În aceste condiţii nu e de mirare că Filosofii lui Giorgione se gândesc, cu siguranţă, la altceva decât filosofii lui Rembrandt. Ei sunt calmi şi s-au oprit într-o privelişte plină de poezie. Sunt integraţi în natură, nu sunt în conflict cu ea. Şi dacă nu ştim aproape nimic despre cel care i-a pictat, despre Giorgione, avem impresia că ştim aproape totul despre acesţi filosofi, care nu întâmplător sunt trei. Ei n-au vocaţia singurătăţii ca filosofii lui Rembrandt. Simt nevoia să discute. Stau ca într-o seară antică şi cu puţină imaginaţie am putea şti ce discută. Cu siguranţă, despre viaţa la Veneţia.

Marieschi, Michele Giovanni - Rialto Bridge In Venice

Marieschi, Michele Giovanni – Rialto Bridge In Venice

   Şi, comparând Veneţia despre care vorbesc ei cu Veneţia de azi, înţelegem că arta nu vrea neapărat să se hrănească din amărăciune. Ea a ştiut foarte bine, de câte ori a vut prilejul, să admire şi să se bucure. Strigătul de triumf nu i-a fost mai puţin la îndemână decât cel de dezgust. Ba, de multe ori, i-a fost chiar mai greu să facă tristeţea biruitoare. Dovadă că Veneţia de  azi nu are alt profet în afară de Tintoretto.

 

Publicat in Revista “Flacăra” nr.1369 – 03.09.1981

07/07/2011

Octavian Paler – Veneţienii (VI). Tintoretto precursorul.


The Wedding Feast at Cana, c.1545

The Wedding Feast at Cana, c.1545

Istoria gustului e plină de ciudăţenii. Multă vreme Tintoretto a fost socotit un fel de Tiţian imperfect, un epigon anxios şi vehement care face formele să se întindă ca o velă umflată de vânt. Acum, neliniştea artei moderne îşi caută în el un precursor. Şi, probabil, n-o face din pasiuni heraldice. Ea simte nevoia de tradiţie. Vrea să aibă un trecut. Îşi caută strămoşi, pentru a se convinge probabil că are dreptate, că nu suntem noi primii care pătrundem în labirint, iar veneţianul îi oferă tocmai o asemenea dovadă.

Pentru o critică foarte scrupuloasă cu probele, autoportretele lui Tintoretto sunt presupuse. Ceea ce ne determină să uităm totuşi asta e faptul că ele corespund pe deplin imaginii pe care ne-am făcut-o despre autorul lor. Într-adevăr, aşa trebuia să arate.

    Cu această privire stranie, de o neliniştitoare fixitate. Învăluit în această tăcere aproape asurzitoare care e exact ce trebuie pentru a ne reaminti, când vrem numai să fim măguliţi, că rostul artei e altul, să ne scuture din somnolenţă şi să ne apere de nepăsare. Atunci e binevenită o tăcere arţăgoasă şi trebuie să salutăm un artist incomod care ne incită şi ne provoacă.

Tintoretto nu pare un înţelept, în ciuda aerului său venerabil. El n-ar spune ca Socrate “ştiu că nu ştiu nimic”. Dimpotrivă, ar pretinde că, în pictură cel puţin, ştie totul. Dar nu e nevoie, mai ales în artă, numai de înţelepţi. Uneori avem mai multe de aflat de la cei care n-au altă înţelepciune decât credinţa încăpăţânată în ceea ce consideră vocaţia lor pe care o urmează fără să-şi acorde nici un răgaz. Ca Tintoretto, pentru care nu există nimic altceva decât pictura. Chiar autoportretul este înainte de orice un prilej de a picta. Nu neapărat de a se picta, căci artistul seamănă personajelor sale, a devenit el însuşi unul din personajele sale. 

Leda and the Swan, c.1570

Leda and the Swan, c.1570


Capodoperele de bătrâneţe ale lui Tiţian l-au deconcertat pe Vasari. De aici sfatul de a le privi de departe. Azi e greu să-I mai dăm dreptate, în schimb în faţa lui Tintoretto simţim parcă nevoia să facem un pas înapoi. Măcinat de o nelinişte ascunsă , pictorul îşi aţinteşte ochii asupra noastră într-un fel care nu ne lasă să-l observăm ca pe Tiţian. Aceşti ochi dogoresc sumbru, scormonitori şi poate amari. Au în ei ceva absent, dar, paradoxal, tocmai asta îi face insinuanţi şi hipnotici. Şi iată-ne trecând de la o condiţie la alta. Nu mai suntem spectatori. Suntem provocaţi, interogaţi. Aşadar, ce este viaţa? Pentru ce anume ardem, pentru ce trăim? Constrânşi, niciodată nu răspundem ce trebuie. Suntem stânjeniţi. Încurcaţi. Ne ascumdem în loc să ne mărturisim. E întotdeauna dificil când eşti luat pe nepregătite şi somat să fii tu însuţi. Te simţi încolţit, e mai bine să cobori viziera. Chiar dacă a tăcea înseamnă uneori a minţi. Din fericire, nu ne-a observat nimeni. O, sfânta linişte confortabilă a clasicilor…

Hocke îl consideră pe Tintoretto cel mai mare pictor manierist, alături de El Greco. Dar ce înseamnă manierist? Această noţiune e aproape tot atât de ambiguă şi disputată în ultima vreme ca şi barocul. Pentru unii încă mai reprezintă o etichetă pejorativă, în vreme ce pentru alţii constituie un elogiu. Pentru unii e un refugiu în “manieră”, sub o mască afectată şi preţioasă, pentru alţii o nelinişte care sparge limitele calmului clasic. Unii nu vor să vadă manierismul decât în oglinda convexă a lui Parmigianino, alţii îl extind prea mult, cu Gânditorul lui Michelangelo rastignit undeva la începutul drumului. Termenul, se pare, mai mult ne încurcă decât ne ajută să-l înţelegem pe Tintoretto, dacă nu ne oprim la cauza manierismului lăsând la o parte efectele lui, diverse şi adesea contradictorii. În ce mă priveşte, subscriu la formula întâlnită într-un eseu al lui Andrei Pleşu: manierismul este “partea noastră de umbră”. Partea noastră de umbră, adică partea noastră de labirint. Căci rădăcinile manierismului sunt înfipte intr-o sensibilitate tragică. Paradisul lui Tintoretto pluteşte peste un infern de întrebări. Din acest punct de vedere , autoportretul  său ar putea figura chiar mai bine decât al lui Parmigianino pe coperta unei istorii a manierismului. Pentru că, spre deosebire de Tiţian, ţintoretto este Întrebare, nu răspuns. El îşi strigă întrebările pe pereţi întregi. Aruncă kilograme de culoare pentru a face aceste întrebări să răsune cât mai puternic. Nu-i place să vorbească în şoaptă. Totul sau aproape totul e răcnit, strigat, spus cu febră, cu patimă, cu “furie”.

The Descent into Hell

The Descent into Hell

 

Se prea poate ca noi să găsim în Tintoretto nu ceea ce el are, ci ceea ce căutăm. Întrebările pe care I le punem în seamă sunt poate ale noastre. Dar există cu siguranţă în Tintoretto ceva care ne îngăduie să procedăm astfel. Figura lui e ca o hieroglifă, iar pictura lui are o melancolie subversivă care atrage şi contrariază în acelaşi timp. Neliniştiţii, ca şi solitarii, se recunoasc între ei. Şi orice neliniştit va recunoaşte în Tintoretto un precursor, aşa cum orice suflet “de amiază” recunoaşte în ruinele Parthenonului un loc familiar. Înainte de a aparţine unei epoci, Tintoretto aparţine unei sensibilităţi, a celor care şi-au exasperat totdeauna problemele în speranţa că astfel vor izbuti să le rezolve; şi pentru care negaţia nu este decât o sete neagră care ascunde destul de prost nevoia de a afirma.

 

Labirintul nefiind un experiment, un joc, ci un purgatoriu. Şansa ce rămâne în ocoluri când linia dreaptă nu mai duce nicăieri. Firul Ariadnei e un vis al sinuoşilor.

Publicat în revista “Flacăra” nr. 1298 din 24.04.1980

30/06/2011

Octavian Paler – Veneţienii (V). Tiţian şi culoarea.


Titian - The Descent of the Holy Ghost. c.1545

Titian - The Descent of the Holy Ghost. c.1545

O singură dată, pentru că i s-a cerut oficial, Tiţian a pictat laguna şi flota veneţiană. Dar în culoarea lui există şi azi o Veneţie mai adevărată, poate, decât cea care aleargă cu taxiurile de apă. O Veneţie care a eşuat pe mări şi s-a revanşat în istoria artei. În măsura în care ştim s-o ascultăm, această Veneţie ne poate spune altceva decât eternele exclamaţii ale romanticilor de ocazie pentru care o plimbare cu gondola e o scurtă erezie de la religia pragmatismului. Căci admiraţia pentru nemurirea unui artist e totdeauna un motiv să ne socotim norocoşi. Suntem încă însetaţi, încă nu ne-am blazat, inima noastră nu s-a uzat într-atâta încât să ne ajungă ambiţiile meschine şi satisfacţiile trecătoare. Există încă, în noi, o foame mai înaltă în faţa căreia trufiile de fiecare zi îşi recunoasc mărginirea. Şi poate ceva din fastul lui Tiţian ne va ajuta să ne judecăm mai bine uscăciunea; sau ceva din strălucirea lui ne va reaminti că fericirea n-are nevoie totuşi decât de o haină pe măsură.

Uneori, cerul său e scăldat parcă în lumina şi cenuşa unui incendiu. Veneţia aude un murmur ciudat în serbările ei, pe care nu-l înţelege încă. În clipa următoare această impresie se risipeşte. Tiţian e un pictor de amiază. Şi apoi e momentul de triumf al culorii. Culoarea se aliază cu flota veneţiană pentru a linguşi vanitatea Veneţiei şi pentru a-I da iluzia că puterea ei va fi eternă. Cine să bănuiască acum că într-o zi culoarea va face acelaşi lucru în slujba declinului şi decepţiilor? Că vestita “culoare veneţiană” se comportă ca un mercenar? Că se va pune la dispoziţia singurătăţii cu aceeaşi pasiune cu care a slujit gloria?

Titian - Danae. 1545

Titian - Danae. 1545

Poate nu întâmplător Veneţia a dat mari colorişti şi a împrumutat sculptori care să-i dăruiască statui. Aşa cum nu întâmplător Michelangelo a ţâşnit dintr-un univers al tăietorilor de piatră. Îmi amintesc de un tablou care se chema Veneţia fără apă. O Veneţie absurdă, în care pilonii pe care sunt construite palatele se văd dezgoliţi şi uscaţi. Or, o Veneţie fără pasiunea culorii e tot atât de neconceput ca o Veneţie fără apă. Culoarea sărbătoreşte, râde, tace, cântă, suferă. Si numai foarte rar înţelege. Dar Veneţia n-a fost niciodată dispusă să cedeze o parte din orgoliul fastului ei pentru modestia de a-l înţelege. Ea şi-a făcut iluzii amestecându-le nu cu iubire, ca Don Quijote, ci cu vanitate şi cu o mare voluptate a vieţii. În pictură, şcoala veneţiană procedează ca şi flota Veneţiei pe mări. Cucereşte, prădează şi sărbătoreşte victoria. Îndrăzneşte totul şi cunoaşte secretele unei izbânzi răsunătoare. Culoarea nu triumfă pentru a pune întrebări, ci pentru a dicta răspunsuri, anexând totul iluziilor acestui oraş suspendat între mare şi cer, între glorie şi moarte, unde culoarea devine pe nesinţite fruct strălucitor, plin de parfumul însângerat al amurgurilor sale echivoce. Dacă Don Quijote ar fi venit în lagună, el ar fi văzut morile sale de vânt colorate. Totul e scăldat în culoare aici, chiar decăderea. Culoarea arde şi pe ruine, fără să renunţe la ambiţiile ei. Lumina îngraşă culoarea, iar tăcerea se transformă în muzică. Desigur, Cézanne exagera afirmând că pictura s-a născut odată cu veneţienii, dar adevăratul destin al culorii în istoria artei s-a jucat la Veneţia, după cum adevăratul destin al umbrei s-a jucat prin Rembrandt la Amsterdam.

Titian - Portrait of Isabella of Portugal

Titian - Portrait of Isabella of Portugal

Veneţia a găsit în culoare acelaşi sentiment al grandoarei pe care Roma l-a găsit în ruinele ei. Iar Titian, cum va face şi Rembrandt, pictează la bătrâneţe mai mult cu degetele decât cu penelul. Ca şi cum ar vrea să simtă în degete vibraţia culorii, care luminează în timp ce descrie. Văd aici şi un simbol. În Veneţia senzuală, Renaşterea a luat în mâini fructul să-l mângâie, să-l privească, înainte de a muşca din el. E clipa fericită când rodul s-a copt şi lăcomia poate fi sărbătorită. Culorile strălucesc în plină amiază şi nimeni nu se gândeşte că această bucurie se va ofili. Pe culmea Renaşterii, Tiţian priveşte viaţa calm şi fără ezitări. E orgolios, dar ce artist mare nu e orgolios? Acum, supremul orgoliu al picturii veneţiene e să arate că, atunci când vrea, se poate dispensa şi de veşmintele strălucitoare care îi plac atât de mult. La nevoie, pentru a-şi exprima grandoarea îi ajung o îmbrăcăminte neagră pe care să se detaşeze chipul unui pictor bătrân şi o tăcere pe care o vor putea invidia deopotrivă seniorii şi filosofii. După care revine tonul auriu amestecat cu purpură al paletei lui Tiţian şi cântecul se reia. O melodie pe care am auzit-o, dealtfel, în toată pictura lui.

Titian - Portrait of Emperor Charles V at Muhlberg. 1548

Titian - Portrait of Emperor Charles V at Muhlberg. 1548

Ca străjerii din Cadore, Tiţian e încă la post. În plus, frescele veneţiene nu sunt încă atacate de sarea mării, marea n-a început lunga ei răzbunare împotriva cetăţii dogilor, leii de aur încă nu sunt cocliţi, clopotele bazilicii San Marco anunţă reîntoarcerea corăbiilor din Orient  pline de aur şi de pietre preţioase şi nimic nu prevesteşte că într-o zi pe aceste cheiuri nu vor mai trece decât turişti amatori de isolit şi de nostalgie. Nimeni nu bănuieşte că Tintoretto va avea dreptate,  el, furiosul ciudat, stăpânit de o febră anxioasă, şi nu Tiţian, seniorul calm al culorii. Nimeni nu bănuieşte că într-o zi palatele vor rămâne pustii, că logodna dogelui cu marea va rămâne o simplă legendă, nimeni nu bănuieşte că se va vorbi într-o zi despre Veneţia ca despre o frumoasă eroare şi că orologiile  ei nu vor mai avea decât trecut, iar cetatea, retrasă de privirile indiscrete, va bovariza o glorie ireversibilă. Da, nimeni nu ştie şi poate e bine aşa, altfel Tiţian n-ar mai avea calmul să-şi amestece culorile până la adânci bătrâneţi în acelaşi fel princiar şi inegalabil.

 

Publicat în revista “Flacăra” nr. 1297 din 17.04.1980

19/06/2011

Octavian Paler – Veneţienii (IV). Tiţian şi ciuma.


Portrait of Pope Paul III without a Cap (1543)

Portrait of Pope Paul III without a Cap (1543)

Lui Théophile Gautier, Tiţian i se pare singurul artist în întregime sănătos care a apărut din antichitate, având seninătatea puternică a lui Fidias. Nici o febră, spune el, nici o nelinişte, care e o boală modernă, nu l-au atins. E frumos, robust şi liniştit ca un artist păgân.

Mi se pare greu de acceptat că un asemenea elogiu este cel mai potrivit. El sună mai degrabă a diagnostic şi nu cred că artiştii trebuie împărţiţi în bolnavi şi sănătoşi. Au existat boli cărora nu le putem contesta o dâră fertilă şi sănătăţi robuste care au rămas sterile. Să recunoaştem însă că nu e puţin lucru ca şi la optzeci de ani să iubeşti viaţa ca în tinereţe. Arta acestui veneţian are puterea să vindece realitatea de păcatul de a fi pulbere.

“În ce zi suntem?” a întrebat Goethe în dimineaţa când a murit. I s-a răspuns: “22 martie”. “Aşadar, a început primăvara” a murmurat el. Şi e o zguduitoare mărturisire în acest murmur. Un strigăt nu ne-ar fi vorbit mai mult despre Goethe. Dacă moartea unui om spune ceva şi despre viaţa lui, dacă modul de a muri are vreo legătură cu modul de a trăi, moartea lui Tiţian este, poate, tot atât de grăitoare.

În anul 1575 a izbucnit ciuma la Veneţia. Focurile în care ardeau mobile şi haine făceau cerul livid. Ca să se apere de umbra sinistră a molimei, veneţienii se închideau prin case, pândind terorizaţi trecerea interminabilă a gondolelor funerare. În mijlocul acestui flagel, Tiţian continua să picteze, la fel cum Goethe va scrie mai târziu în mijlocul războaielor napoleoniene. Avea aproape o sută de ani, dacă luăm în consideraţie data de naştere pe care şi-o dădea el. Aproape nouăzeci, dacă-i ascultăm pe biografi. În cele din urmă, pictorul a încercat să iasă din oraşul extenuat de moarte şi să se adăpostească în natalul Pieve

The Vendramin Family. c. (1543).

The Vendramin Family. c. (1543).

di Cadore, dar cei din Cadore păzeau toate cărările de acces şi, ameninţând cu archebuzele, nu lăsau pe nimeni să pătrundă până la ei, ca să nu aducă molima. În zadar a cerut  Tiţian permisiunea să treacă. Teroarea morţii împinge uneori omul la un egoism neînduplecat. Nici gloria, nici vârsta venerabilă nu I-au fost artistului de folos. A fost silit să se întoarcă la Veneţia unde, în august 1576, moare de ciumă, în timp ce vara agoniza pe cerul lagunei. Unul din cei 50.000 de veneţieni seceraţi de ciumă atunci…

Acest episod ne poate ajuta să judecăm mai bine calmul senin din pânzele lui Tiţian. Ne-am obişnuit prea mult cu ideea că Renaşterea a arătat ca Primăvara lui Botticelli, o grădină senină în care şi zeii  discutau ca la Academia platoniciană din Florenţa şi toată lumea şoptea versuri în stilul lui Angelo Poliziano între carnavaluri. La această prejudecată a contribuit şi pictura. Aşa cum statuile greceşti au  contribuit la prejudecata că în Elada toată lumea surâdea abstract şi, dacă a fost cineva ucis, cuţitul a fost desigur de marmură. Fra Angelico ne lasă uneori impresia că în Renaştere oamenii nu trebuiau să plângă decât din cauza fericirii. Nu plângea el însuşi de fericire pictând o cută din mantia Fecioarei? Or, dacă lucrurile ar fi stat aşa, liniştea lui Tiţian n-ar însemna prea mult. Ea ar constitui un dar pe care-l poseda toată lumea. Probabil, ca să preţuim cum se cuvine această linişte, trebuie să ne amintim că în era de lumină a Renaşterii pădurile erau mai pline de lupi decât în tenebrosul Ev mediu. În timpul lui Botticelli, lupii au intrat chiar în Florenţa pe străzi. Ni I-am putea imagina printre copacii din Primăvara sau dându-i târcoale Venerei după ce a ieşit pe ţărm? Nu, şi totuşi rugurile au existat la Florenţa pentru că lum,ea s-a înghesuit să-l asculte pe Savonarola; nu el a compus cântecele în care orice bucurie era condamnată, iar frumuseţea era ameninţată cu flăcările iadului.

Titian. St. John the Evangelist on Patmos. (1544)

Titian. St. John the Evangelist on Patmos. (1544)

La rândul ei, Veneţia, Veneţia gondolelor, a serenadelor este şi Veneţia Podului Suspinelor, Veneţia teribilului Consiliu, Veneţia care a pus o cutie pentru delaţiuni. Nimic din toate acestea în pictura lui Tiţian. El stă ca străjerii din Cadore păzind ca nimic din ceea ce omoară să nu pătrundă în atelierul său.

I-am putea reproşa acest mod de a se feri de orice umbră, de orice îndoială. Un artist nu-şi slujeşte epoca dacă îi ascunde defectele. Dimpotrivă, adulând-o, o încurajează la abuzuri. Dar Tiţian nu-şi linguşeşte epoca. El simte ca ea. Are optica ei. Nimeni, la apogeul Veneţiei, nu vrea să pătrundă în ateliere morbul ciumei. Căci marea descoperire umană a Veneţiei, cum spune Eugenio d’Ors, constă în identificarea plăcerii cu demnitatea. Tiţian cântă viaţa şi la o vârstă foarte înaintată şi face asta cu demnitate. Pentru el, moartea nu e nici sens, nici explicaţie. Ea nu e decât sfârşit. Bătrân, arată ca un mag. De fapt, e un taumaturg. Tot ce atingea Midas în legendă se transforma în aur. Tot ce ating alţii se transformă în nisip. Tot ce atinge Tiţian se transformă în recunoştinţa de a trăi. El nu este niciodată Întrebare. Este totdeauna răspuns.

Titian. Portrait of a Girl (Lavinia). (c.1545)

Titian. Portrait of a Girl (Lavinia). (c.1545)

La urma urmei, un artist poate fi liniştit nu pentru că e străin de sfâşieri, ci pentru că găseşte în el resurse să se ridice deasupra lor. De câte ori uităm asta, sărăcim idealul clasic. Nietzsche zicea: “Tot ce nu mă ucide mă face mai puternic”. Praxitelee ar fi putut spune: “Tot ce nu mă ucide mă face să surâd”. Iat Tiţian pare să murmure: “Tot ce nu mă ucide mă face mai liniştit”. El n-a renunţat niciodată să identifice plăcerea cu demnitatea. Ca Veneţia. Care şi astăzi, între melancolii şi deziluzii, reuşeşte în zilele cu soare să privească în apa lagunei ca Tiţian. Cu aceeaşi linişte venerabilă.

 

 

 

 

 

Publicat în revista “Flacăra” nr. 1296 din 10.04.1980

12/06/2011

Octavian Paler – Veneţienii (III). Tiţian şi Venus – 2


Titian. Noli me tangere. 1511-1512

Titian. Noli me tangere. 1511-1512

Poate că nu întâmplător Venus a fost prima zeiţă antică revenită din exil. Zeiţa dragostei şi a frumuseţii s-a întors, după o lungă absenţă, printre oameni pentru că oamenii aveau nevoie de ea. Dar Veneţia, care a preferat să stăpânească mările, lăsând altora privilegiul de a le cânta, n-a mai aşteptat-o pe Venus, ca Botticelli, pe ţărm, ci în faţa oglinzii. Zeiţele veneţiene sunt femei cărora le place să se admire şi să fie admirate.

Aproape totdeauna la Tiţian, Venus e preocupată, concentrată să asculte ceva. Desigur, un cântec la orgă sau la flaut. Ea a uitat tăcerea luminoasă a plajelor antice şi ce simţea privindu-şi chipul în fântânile  din Arcadia.  Acum are aceleaşi gusturi ca patricienele Veneţiei. Parcă din clipa când şi-a şters spuma sărată de pe braţe şi şi-a uscat părul, n-a făcut altceva decât să se plimbe prin Piaţa San Marco şi apoi să se aşeze goală în faţa oglinzii sau să asculte muzică. Tiţian avea în atelier o orgă. Şi toate Venerele sale se scaldă în acelaşi aer muzical. Au nevoie nu de soare, ca Afroditele greceşti, ci de muzică. Au apărut pe lume cu un singur scop: să viseze în sunetul orgilor sau al flautului şi să ne spună, înaintea romantismului, că frumosul este reflexul infinitului. Îşi cunosc vraja şi, la fel ca Veneţia, nu trebuie să facă nici un effort pentru a atrage atenţia. Îşi pot permite să stea pe gânduri şi chiar să ignore privitorul. El va fi fascinat tocmai de această tăcere muzicală. Căci Tiţian ştie să fie dominator şi atunci când vorbeşte în şoaptă.

Într-adevăr, zeiţele pictate de el aparţin Veneţiei, visează ca Veneţia, îşi fac iluzii ca Veneţia şi, fără îndoială, sunt la fel de vanitoase ca Veneţia. Nu e nevoie să le vedem îmbrăcate în veşminte scumpe şi elegante ca să ne dăm seama că nici ele nu ştiu ce înseamnă modestia. E destul să le privim cum stau pe o sofa. Au ţinuta Veneţiei, au descoperit luxul culorii şi se pricep să fie elegante chiar goale. Nu mai par să ţină minte aproape nimic din serile antice, în schimb cunosc cu siguranţă ce podoabe preferă femeile din Cinquecento şi ce părere au negustorii veneţieni despre frumuseţe. Au învăţat tot ce era de învăţat de la un oraş pentru care “ a nu fi frumos” înseamnă “a nu iubi deajuns” şi pentru care eşecurile se explică prin lipsa de îndrăzneală sau prin prea multă măsură în dorinţe. Viaţa e trecătoare şi numai voluptatea de a o trăi îi dă plenitudine. Iar la nevoie, regretele pot avea aceeaşi strălucire ca gloria.

Titian. Gypsy Madonna. c.1512

Titian. Gypsy Madonna. c.1512

Nimic surprinzător, deci, că zeii s-au deprins aici să iubească excesul şi fastul. S-au convertit la o religie a plăcerilor terestre, trăind după legea veneţiană. Corăbiile care vin încărcate aduc şi pentru Venus stofe preţioase şi podoabe. Ea îl leagă la ochi pe amor, ascultă cântăreţul la orgă sau visează privind în gol, dar, de fiecare dată, dacă s-ar îmbrăca, ar semăna cu La Bella. Căci chiar când veneţienii pictează iluzii, ele seamănă cu viaţa adevărată. Sunt vii, aşa cum umbrele palatelor nu sunt o minciună a apei.

Aceste zeiţe, ca şi madonele, obişnuiesc la Tiţian să strângă în mâini flori sau fructe. Toate vor să audă muzica vieţii şi să guste din fructele pământului. Ce-a mai rămas din nemurirea lor? Nimic, dacă nemurirea se bazează pe renunţarea la ceea ce moare. Totul, dacă ea nu vrea totuşi să întoarcă spatele lucrurilor posibile. Ceea ce ascultă Danae ar putea să fie nu muzica ploii de lumină care-l învăluie pe Zeus, ci  cântecul unui gondolier. Şi dacă nudurile lui Tiţian s-ar hotărâ să coboare, ele n-ar aspira să ajungă în muzee, ci ar îmbrăca lunga rochie de purpură veneţiană pentru a se duce în Piaţa San Marco.

Titian. Portrait of a Man. c.1512

Titian. Portrait of a Man. c.1512

Iată de ce regăsim în Tiţian ceva mai mult decât un mare colorist. Într-o lume în care filosofii disperării ne cheamă să desnădăjduim alături de ei, el ne reaminteşte că frumuseţea există şi ea seamănă foarte bine cu dorinţele noastre. Sigur, Tiţian n-are profunzimea şi umanitatea lui Rembrandt, dar zeiţele lui sunt un mod de a protesta împotriva lucrurilor care urâţesc viaţa  şi o degradează. Să-i reproşăm pasiunea mai mare pentru materie decât pentru spirit? Oricât am iubi ideile, nu ne e deajuns să trăim în cerul lor înalt şi limpede. Cel puţin din când în când trebuie să strivim între degete sucul parfumat şi tulbure al unei  flori, să simţim mângâierea catifelată a unui fruct şi fraternitatea unei mâini calde care ni se întinde. Toate acestea nu pot fi dispreţuite în numele nici unei metafizici. Şi aceasta e, poate, lecţia principală nu numai a picturii veneţiene, dar chiar a Veneţiei. Soarele ei apune aruncând lungi umbre de regret. În chiar declinul ei actual, Veneţia nu ne cheamă într-un exil al amneziilor, ci ne aminteşte că adevărul e  dincolo de gloriile de nisip şi de aur. Şi cum ambiţiile ameninţă atât de des să ţină loc de idealuri, aceasta e, poate, tocmai lecţia de care aveam nevoie, de cel mai mare folos. O prea mare detaşare, ca a Afroditelor greceşti, nu ne-ar fi de ajutor. Ea ne-ar împinge în cele din urmă să ne îndepărtăm şi de înţelegerea greşelilor noastre. Din fericire, Tiţian este pe aproape şi, urmărindu-i privirea, regăsim o parte din noi. Nu întotdeauna cea mai importantă, dar întotdeauna necesară. Când ne rătăcim în labirint, el ne strigă de fiecare dată: Ariadna există!

Uneori, în apoteoza formelor calde şi senzuale se insinuează un frig ciudat. Un fior tulbură  culorile ca o presimţire. Dar asta durează numai o clipă. Şi din nou totul pare definitiv. Serbările şi speranţa.

Titian. Sacred and Profane Love. 1514

Titian. Sacred and Profane Love. 1514

 Publicat în revista “Flacăra” nr. 1295 din 03.04.1980

hostgator coupon

31/05/2011

Octavian Paler – Veneţienii (II). Tiţian şi Venus – 1.


Giorgione and Titian. Portrait of a Venetian Gentleman

Giorgione and Titian. Portrait of a Venetian Gentleman

Într-un fel, omul Renaşterii încheie un compromis. Obosit de sfâşierile metafizice, se întoarce spre valorile accesibile. El renunţă, aparent cel puţin, la imposibil pentru a epuiza, cum spusese cândva Pindar, domeniul posibilului. Săgeata gotică ţintise absolutul, dar era momentul ca Anteu să atingă pământul din nou pentru a-şi spori puterile.

Tiţian e tocmai pictorul acestei tendinţe. El e fascinat nu de idei, ci de culoare. Şi nu întâmplător o pictează de atâtea ori pe Venus. Ştie că astfel e pe placul Veneţiei şi, mai ales, îi exprimă modul de a gândi, căci Veneţia a crezut totdeauna în valorile care pot fi atinse cu mâna. Leii ei auriţi au aripi nu pentru a zbura, ci pentru a sta mai bine pe soclu.

Într-adevăr, aici e domnia senzaţiilor. Vârtejul unei bacanale pe care ne-o înfăţişează Tiţian umple pădurea de veselie şi îmbată trupurile. Nu e prea greu să-ţi dai seamaa că zeii au intrat în solda Veneţiei şi I-au adoptat gusturile. Şi-au lepădat nimbul şi nu mai vor decât să trăiască, fără promisiuni deşarte. Căci nimic nu e mai nepotrivit în Veneţia decât să te gândeşti la viaţa de apoi. Aici totul, până şi iluziile, te fac să regreţi clipa care a trecut, sărbătoarea care s-a terminat, cântecul care s-a sfârşit, soarele care a apus lăsând o lungă trenă de lumină melodioasă ca în pânzele lui Giorgione. Hotărâtă să slăvească viaţa în formele cele mai pline de dorinţă, Veneţia n-a dispreţuit eternitatea, dimpotrivă, dar a visat s-o găsească în clipa care trece, nu dincolo de ea. Zeiţele preferă trupurille unor patricienee care n-au nevoie să fie convinse de farmecul lor, iar degetele madonei freamătă simţindd cireşele coapte. Chiar între zidurile îmbibate de igrasie totul conspiră parcă pentru fericire. Cum să nu devină şi zeii alţii aici? Cum să nu dorească Venus ceea ce femeile îşi doresc cel  mai mult? Nu nemurirea, ci fericirea. Nu rugăminţi evlavioase, ci imnuri de dragoste.

Titian. A Knight of Malta.

Titian. A Knight of Malta.

Toată istoria ei a educat Veneţia în acest sens. Schopenhauer e greu de citit chiar în palatele părăsite şi cu obloanele trase. Pe cheiuri, umbra lui Platon nu trece niciodată. În schimb, Alcibiade a acasă pretutindeni. Nimeni nu râde de zădărnicia celor lumeşti şi nu visează aici să devină ascet. Veneţia cunoaşte o singură măreţie: măreţia trăită. Tiţian la fel.

În orice caz, aşa îmi explic că şi azi Veneţia trăieştee după aceeaşi credinţă ca în vremea lui Tiţian. Aşezată la răspântia dintre iluzie şi orgoliu,  dintre glorie şi dezamăgiri, ea nu s-a lăsat niciodată atrasă de ispitelee unei filosofii a negaţiei. Nici acum, în plină decadenţă, nu-şi întoarce capul spre deşert, pentru a visa o sărăcie sfântă. Învăţată cu fastul, încearcă să-şi joace decadenţa cu fast. Şi nici Între palatele care se cufundă, vorbele eclesiastului nu sunt ascultate de nimeni. Deşertăciunea deşertăciunilor? De ce deşertăciune când Veneţia ştie că gloria şi veselia există? Ea le-a pierdut, dar are ceva mai bun de făcut decât să le dispreţuiască: să le regrete.

Toate acestea fac parte din firea Veneţiei şi  din pictura celui mai mare colorist al ei. Şi n-ar fi prea mult să spunem că, mai presus de orice, Veneţia reprezintă un mod de a trăi şi un mod de a regreta că totul se sfârşeşte. Amurgul vorbeşte despre dragoste ca amiaza. Numai că o face în şoaptă şi cu tristeţea că timpul dragostei declină ireversibil. Acum, ce-I drept, măreţia ambiţioasă de odinioară a cedat locul unei măreţii pe care numai dezolarea demnă o poate întruchipa. Dar asta priveşte cumva morala. Pentru a-l înţelege pe Tiţian e deajuns să înţelegem de ce pictura veneţiană a exaltat culoarea şi frumuseţea. Nicăieri Venus nu e atât de senzuală şi în somn. Acest oraş de negustori parveniţi a unit din instinct frumuseţea şi orgoliul; şi chiar nudurile sunt în tablourile pictorilor săi somptuoase. Carnaţia zeiţelor lui Tiţian are aceeaşi magnificenţă ca a palatelor veneţiene, iar culoarea lui e un strigăt de sânge care arde buzele. El cântă voluptatea unui oraş care, deşi s-a născut din iluzii, e, în fond, un oraş realist, cel puţin într-o parte a balanţei.

Această frumuseţe contestă nu atât urâtul, cât moartea. Apollo, cu surâsul său abstract, e ignorat în lagună deoarece veneţienilor nu le-a plăcut niciodată să li se aducă aminte că există lucruri mai importante decât ambiţiile şi serbările lor. Ei nu s-au dat niciodată în vânt după ideile pure, le-au preferat întotdeauna închise într-o materialitate grea şi somptuoasă; s-au aventurat cu mai puţin entuziasm decât pe mări pe cărările spinoase ale adevărului şi, când au făcut-o,  au fost convinşi că adevărul aparţine celui ce deţine puterea. În schimb, nu e nimic surprinzător în faptul că Venus e sărbătorită ca pe vremuri curtezanele din Corint. La Veneţia numai ipocrizia e indecentă. Iar distincţia dintre virtute şi păcat e o chestiune de optică.

Titian. Concert Champetre.

Titian. Concert Champetre.

Şi pe urmă toate fructele din tablourile lui Tiţian sunt coapte ceea ce înseamnă că arta urmează aici destul de fidel filosofia practică a Veneţiei. Din moment ce frumuseţea merită să fie zeiţă, ea trebuie împodobită, cucerită şi admirată ca o femeie. Cascada de păr auriu a Venerei arde uneori ca o flacără. Trupul e plin, carnea sidefie. Dacă se poate spune aşa, pictorul a vrut să facă şi nudul luxos. E evident că zeiţa n-a ieşit din valurile mării, ci din cada de baie. Şi că nici nu-i trece prin minte să se mai întoarcă vreodată în Olimp câtă vreme Veneţia îi oferă prilejul să fie admirată şi dorită. Nu se aud valurile lagunei, dar leii de aur suiţi pe coloane trebuie să fie undeva pe aproape.

Publicat în revista “Flacăra” nr. 1294 din 27.03.1980

22/05/2011

Octavian Paler – Veneţienii (I). Tiţian şi Veneţia.


Titian. Pope Alexander VI Presenting Jacopo Pesaro to Saint Peter (1502-1512)

Titian. Pope Alexander VI Presenting Jacopo Pesaro to Saint Peter (1502-1512)

Veneţia ştie cât de necruţător e timpul cu vanităţile şi ar putea fi cel mai bun profesor de modestie dacă poezia nu i-ar fi dat mai mult decât a pierdut pe mări. Ea naufragiază în lagună şi în propriul ei trecut. Dincolo de carnavalurile regizate pentru străini e o linişte spectrală, ca o noapte a sunetelor. Apa putrezeşte lent pe canaluri, şi chiar porumbeii veneţieni suferă de o boală misterioasă care îi ucide şi îi împuţinează…

Înfrântă pe mări şi în ambiţiile ei, Veneţia a devenit însă capitala romantismului. Amatorii de elegii à la carte adulmecă aerul derutaţi. Tăcerea e mai puternică decât cântecele de odinioară! Măreţia s-a transformat în melancolie, iar naufragiul este somptuos. Aristotel nu glumea spunând că poezia este mai adevărată decât istoria. Teama pe care o inspira cândva cetatea dogilor s-a schimbat în dragoste, admiraţia în fraternitate şi pe măsură ce oraşul s-a depopulat, el a devenit mai mult decât un oraş.  Gata să jubileze pe cheiuri, magistraţii iremediabilului se opresc nedumeriţi. În mijlocul umilinţelor timpului, Veneţia şi-a păstrat orgoliul de totdeauna. Ea e mai demnă în înfrângeree decât au fost alte cetăţi după o victorie. Declinul are o grandoare pe care aatâtea puteri o bovarizează în zadar. Din ziduri emană nu numai o tristeţe insidioasă, ci şi o vrajă care subjugă, mai sigur chiar decât o făcea pe vremuri semeţia Serenissimei.

Titian. The Legend of Polydorus (1505-1510)

Titian. The Legend of Polydorus (1505-1510)

Fiecare dintre cei veniţi aici pregătiţi de compasiune se transformă într-un învins. Veneţia nu mai are nevoie de flote, de ceremonii fastuoase şi de neînduplecatul Consiliu. Îi ajunge fosforescenţa dezamăgirilor  ei ca să obţină de la noi o capitulare fără condiţii. Întocmai ca Tiţian în autoportretul de la Prado. Copleşit de vârstă, îmbrăcat în negru, cu barba revărsată ca o pată albă peste haina austeră, cu aer de ascet îmbătrânit între amintiri, cu chipul zugrăvit în culori spectrale, el impune mai mult decât înainte. Abia acum ne gândim la semnificaţia episodului când Carol Quintul, spre stupoarea curtenilor, i-a ridicat un penel căzut pe jos. Regii n-au altă soluţie dacă vor să se apropie de artă decât să se aplece în faţa ei. Numai discipolii lui Tţian n-au înţeles forţa acestui bătrân. Cum maestrul lor obişnuia să revină asupra unor opere de tinereţe, şi cum ei îşi închipuiau că asta va ştirbi valoarea lor, I-au pus alcool metilic în culori pentru ca ulterior adausurile să poată fi mai uşor îndepărtate.

The Legend of Polydorus. (1505-1510)

The Legend of Polydorus. (1505-1510)

Lui Tiţian îi plăcea, se pare, această privire laterală. Dar nicăieri ea nu scrutează atât de departe. Ca şi cum, pe măsură ce pictorul a înaintat în vârstă, ţinta pe care o urmărea s-a îndepărtat în spaţiu. Acum, vede parcă Veneţia ca şi noi. Corăbiile care veneau încărcate din Orient au dispărut, aurul de pe leii veneţieni s-a stins, statuile de bronz s-au coclit, zidurile s-au  ros, treptele s-au tocit şi pe multe nu mai urcă decât singurătatea, balurile de odinioară au devenit literatură, palatele s-au umplut de fantome, vechile serbări ale logodnei cu marea au rămas o amintire, iar oglinzile obosite abia mai suportă tăcerea după fastul ce le-a orbit altădată…

Dar în vreme ce Veneţia a devenit ea însăşi muzeu, în muzee regăsim o Veneţie care nu-şi pune problema eşecului. Flota veneţiană a fost demult înfrântă şi a ieşit din scenă, ambiţiile de mare putere maritimă au apus, dar în muzee, în strălucirea culorilor lui Tiţian, Veneţia e încă aşa cum a fost. Neînvinsă. Nu, Tiţian nu vede acelaşi lucru ca noi.

St. Mark Enthroned with Saints. c.1510

St. Mark Enthroned with Saints. c.1510

Dealtfel, el s-a comportat întotdeauna în faţa şevaletului în felul în care Veneţia şi-a creat faima şi palatele  ridicate pe piloni. Fără să şovăie. Iar în pictura sa regăsim toate calităţile şi defectele Veneţiei. Aceeaşi distincţie princiară, acelaşi orgoliu, acelaşi gust pentru strălucire şi aceeaşi neputinţă de a trăi o idee până la miezul ei dureros, căci Tiţian se opreşte totdeauna într-un punct unde norocul şi viaţa îi surâd din nou. Ca şi Veneţia, nu şi-aa căutat gloria în modestie. A iubit mereu onorurile şi nu acceptă rivalităţi. Iubeşte culoarea, fastul, podoabele şi supremaţia. Să nu ne lăsăm înşelaţi de veşmintele sale de-acum. Nimeni n-a reprezentat mai bine Veneţia somptuoasă, senzuală şi himerică decât acest octogenar cu veşminte simple şi figură de înţelept stoic. El a jucat acelaşi rol în istoria picturii, ca şi Veneţia în istoria mărilor şi a iluziei. A îndrăznit fără să se îndoiască de victoria sa şi a risipit o vitalitate uimitoare fără teama de a o secătui. Învăluit de o muzică tăcută, aceeaşi care învăluie palatele veneţiene, Tiţian nu priveşte lumea cum o va face Rembrandt.

El a simţit mereu ca Veneţia şi a gândit ca ea. Când cucereşte adevărul unei mâini o face la fel cum corăbiile veneţienee au cucerit mările. E puţin teatral,  ca şi Veneţia, şi în aceeaşi măsură cu ea preţuieşte obiectele scumpe. Nici aici n-a rezistat să nu-şi pună peste veşmintele prea severe un colier strălucitor de aur. Şi dacă există o vagă oboseală în mişcările întrerupte şi pe chipul supt, ea nu trebuie  exagerată. Nici Veneţia nu e altfel când serbările încetează şi umbra palatelor rămâne singură pe apa canalelor să se îngâne cu noaptea.

Tizian - The Concert. c.1510

Tizian - The Concert. c.1510

De fapt, această Veneţie e la fel de neînduplecată cu artiştii ei ca şi cu duşmanii ei. Ea le cere să aibă acelaşi gust cu ea, să îndrăznească şi să obţină victorii chiar şi acolo unde începe eroarea. Şi dacă a învins marea, de ce n-ar învinge Veneţia arta?

Mai târziu, ea va afla că n-a învins nici marea, nici arta. Amândouă se vor răzbuna. Marea măcinând lent zidurile, arta pictându-i agonia. Dar deocamdată, nimeni nu ştie ce va urma. Deocamdată marea şi arta se supu. Marea se logodeşte cu dogele şi Tiţian cu culoarea.

 Publicat în revista “Flacăra” nr. 1293 din 20.03.1980

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat: