Madonna and Child with Six Saints (Sant’Ambrogio Altarpiece) c. 1470
Botticelli începe să picteze când în atmosfera strălucitoare a Renaşterii florentine apar presimţiri nelămurite şi umbre. Florenţa trăia încă sub semnul acelui distih al lui Lorenzo de Medici dintr-un cântec pentru carnaval “Cine vrea să fie vesel fie, / Mâine nu se ştie ce va fi”. Dar Botticelli, ca orice melancolic, ezită. El are o sensibilitate fragilă şi tresare auzind avertismentul lui Lorenzo.
Cum tresare, parcă, şi Venera sa, pictată în acei ani. Şi dacă-i credem pe cei care spun că pictorii nu pictează decât autoportrete chiar când vor să ne arate lumea, o istorie a Afroditei ne va fi, bineînţeles, mai utilă decât anecdotele lui Vasari pentru a ne deschide un drum spre adevăratul chip al lui Botticelli.
Spre deosebire de Afroditele sculptate de greci, cele pictate mai târziu de veneţieni par nişte curtezane. Ele se simt privite, admirate, şi somnul lor e câteodată simplă prefăcătorie de curtezană care ştie cum să instige emoţia. Stratagemă. Pot astfel sta goale fără să se ruşineze . Sub pleoapele închise, îi spionează probabil pe cei care le privesc. Orice semn de admiraţie le măguleşte vanitatea. De aceea îşi prelungesc cât pot somnul sau reveria, în iarbă sau pe o canapea. Ştiu că altfel ar fi impudice, ar trebui să se îmbrace, să-şi ascundă golicunea.
Portrait of a Youth
E greu de spus dacă “Venus dormind” sau “Venus din Pardo” sunt cu adevărat nişte femei frumoase. Sigur e doar faptul că reprezentau genul de frumuseţe preferat de veneţienii din Cinquecento din moment ce Giorgione şi Tiţian le-au pictat astfel. Zeiţa are o materialitate caldă şi somptuoasă, pe gustul negustorilor din lagună care preţuiau fastul mai mult decât frumuseţea.
Cu trupul scăldat în lumina melodioasă a asfinţitului, ca la Giorgione,ea e fericita să îmbrace “culoarea veneţiană” care o ajută pară luxoasă chiar goală. Dealtfel, marii colorişti n-au fost pictori metafizici. Înainte de a vrea să înţeleagă viaţa, ei au vrut s-o sărbătorească. La ei lumina îngraşă culoarea, iar tăcerea se transformă în muzică.
De fiecare dată, zeiţa pare surprinsă de pictor fără ştirea ei. În realitate, ea nu aştepta, probabil, decât să fie surprinsă, văzută. Îşi reţine respiraţia, ca să nu i se umfle pieptul şi să nu se trădeze. Abia când pictorul o va lăsa singură, Venus va privi atentă în jur.
Ea nu mai e cea care a fost. În marmurele greceşti putea sta cu ochii deschişi fără să se ruşineze de nuditatea ei castă. Între timp însă, zeiţa a descoperit plenitudinea feminităţii şi bucuria de a o etala. Ea a descoperit somnul prefăcut, a descoperit dragostea ca joc, puţin neruşinat, dar plin de încântare şi niciodată indecent.
Portrait of a Youth
Ar trebui spus că deşi Afrodita a fost considerată mereu zeiţă şi a dragostei şi a frumuseţii, cumpăna celor două simboluri a stat foarte rar dreaptă. În Elada, a prevalat la Afrodita simbolul frumuseţii. Iubirea o măgulea atunci mai puţin deoarece credea că frumusetea e eternă. Apoi, zeiţa a aflat că frumusetea e trecătoare, dar că iubirea poate constitui răspunsul la amărăciunea acestei descoperiri.
După veneţieni, iubirea devine voluptate. Zeiţei nu-i mai ajunge o plajă. Îi trebuie un budoar. Nu se mai mulţumeşte să meargă pe nisip. Vrea să simtă sub tălpi covoare moi şi scumpe. Lumina orbitoare n-o mai atrage. Are nevoie de complicitaţile penumbrei. Şi nici surâsul abstract care flutura odinioară pe buzele Afroditelor greceşti nu mai e la modă. Surâsul zeiţei devine senzual şi uneori aproape provocator.
Ea a uitat cu totul Olimpul. La veneţieni, încă se mai simţea ca într-o seară antică. Îşi pierduse divinitatea în schimbul unui trup cu epiderma caldă şi catifelată ca un fruct, dar nu renunţase la reverie. În scimb, , la Rubens zeiţa nu e străină de Suzana în timp ce se spăla. Trupul devine subiect de epopee. Mai mult: e singurul adevăr. În “Judecata lui Paris” totul e spus limpede. Paris e un păstor flamand, cu picioare puternice de docher, iar cele trei zeiţe care aşteaptă să vadă cui va da mărul au trupuri de matroane flamande, ce nu se tem probabil decât să nu fie izgonite de pe pământ într-un cer pustiu.
Rubens umflă sânii zeiţelor sale şi le ia orice legătură cu metafizica. Ele trăiesc acum fără gânduri. Nu mai au decât trup. Un trup robust, opulent, golit de psihologie, trâind în sărbătoarea barocă a formelor. Ca şi cum deviza secretă a acestor nuduri ar fi: trăieşte şi taci !
Portrait of a Youth
Ceea ce e prea mult pentru o zeiţă, totuşi. Şi în acelaşi timp prea puţin pentru o zeiţă care a apărut în lume pentru a ne spune ceva. Poate că era necesară o întoarcere la începuturi. Dar neoclasicii au luat de la greci numai surâsul statuilor, fără să mai ascundă nimic sub acest surâs. Şi dacă Afrodita lui Rubens descoperise plăcerea şi luxul, după ce clasicismul vorbise numai despre frumuseţe şi simplitate, Afroditele neoclasice renunţă la plăcere fără să regăsească frumuseţea pierdută.
Pentru că nimic nu poate fi reîntors din trecut. Totul se pierde ireverisibil. Şi singurul mod de a o readuce pe Afrodita printre oameni e, de fiecare dată, acela de a o născoci din nou. Botticelli a născocit-o din nou şi, desigur, nu putea s-o născocească decât aşa cum o putea vedea el. Melancolică adică.
Publicat în Revista “Flacăra” nr.1349 – 16.04.1981
SERTARUL CU GANDURI 
Lasă un răspuns