Octavian Paler – Cazul Rembrandt (IX). Furtuna

Nimeni să nu se considere fericit în viaţă până nu trece prin durere, zicea Sofocle,  dar el   admitea cel  puţin că durerea trebuie  să  ia  sfârşit. În  vreme ce, iată, Rembrandt ne descumpăneşte din  nou. Acum poate râde în voie. E  ultimul său  autoportret. Îşi poate permite orice. Şi  totuşi n-o  face. Se  uită liniştit. Placid. Şi-aa pus pe cap un   fel de  turban de  sub  care îi iese părul lungg şi alb. Are obrazul buhăit, dar privirea e a unui om care nu mai  reproşează nuimănui nimic. Nici lui. Aceasta e ultima mărturie  pe care o aşteptam de la el? S-a resemnat parcă. S-a supus. Furtuna din sufletul său s-a risipit. Ce să faci altceva în faţa unor oameni pe care nu-i poţi convinge, decât să taci?, pare să see scuzeee el. Dar această tăcere nu e sfârşitul? Cand am renunţat să mai convingem, am renunţat să mai sperăm. Trebuie să ne repetăm argumentele chiar cu faţa la zid. Or, aici nu mai lipseşte decât cununa de lauri şi totul să fie uitat. Rondul de noapte va sta într-o zi singur ppe  un perete întreg la Rijkmuseum. Fanfarele celebrităţii vor face restul. Cei care nu recunosc arta decât după ce a intrat în muzee pot să stea liniştiţi. Aproape nimeni nu-şi va mai aduce aminte în faţa acestui ultim autoportret al lui Rembrandt că el este Rembrandt tocmai pentru că n-a vrut să se conformeze  gusturilor contemporanilor săi. Uitarea e bună şi ea câteodată la ceva.

Am în faţă mereu în timp ce scriu Mémoire Z a lui Magritte. Pata  de sânge de pe obrazul Afroditei mătulbură de câte ori o văd. Ea crispează parcă marmura, dar şi chipul de soare şi apă al amiezelor toride când am stat fericit la mare  pe plajă. Şi dacă întind mâna, mă tem că voi rămâne cu o urmă de sânge pe degete. Să privim toate astea cu un ochi detaşat ?

Dar poate n-ar trebui să-i pretindem artei să ne aducă aminte ea ceea ce de atâtea ori ne-am grăbit noi să uităm. Mai ales că există clipe când liniştea depinde de puterea de a nu întoarce capul. Sau când ea însăşi e o atitudine. În atata tapaj pe care-l fac cei care vor să se agaţe de pulpana gloriei, liniştea lui Rembrandt nu e aproape o sfidare? Acum, acest solitar e liber şi de amărăciuni şi de râsul pe care a încercat să li-l opună. N-a găsit antidotul singurătăţii, dar s-a hotărât s-o privească în linişte. Odgonul s-a deslegat la ţărm. Şi corabia lui Rembrandt van Rijn pluteşte în larg, sub un cer în sfârşit calm pe care furtuna a ars totul.

Aşa mi-l închipui cutreierând cu ani înainte împrejurimilee Amsterdamului, purtând la cingătoare sticluţa cu cerneală din coji de nucă şi trestii ascuţitee cu ajutorul cărora desena ceea ce vedea. Acasă, în schimb, când picta peisaje, dădea frâu liber imaginaţiei. Redevenea pictorul obişnuit să stea cu ochii ţintă la ridurile feţei, ascultând cum se împuţinează, cu un murmur, nisipul din clepsidră. Făcea, de fapt, tot un autoportret pictând un muntee pe care se regăsesc ruine romantice, lângă o vale largă, şi un fluviu care cade în cascadă sub un pod vechi, pierzându-se în câmpie, luminos între umbre ameninţătoare. Sunt  umbre sau nori? Cerul e greu şi o încordare nelămurită dă târcoale peste tot.

Peisaj de furtună, explică Rembrandt, dar titlul e de prisos. Aproape totdeauna în peisaj el presimte sau caută furtuna. Ceruri crispate, arbori cutremuraţi de vânt, nori violenţi sau livizi, uneori aproape bestiali, un arbore orbit de un  fulger sau de ultima rază de soare înainte de a fi acoperită de nori şi o tensiune ciudată în aer, disperare?, durere?, totul, în loc să ne trimită în natură, ne trimite spre sufletul dramatic al lui Rembrandt. El se mărturiseşte chiar atunci când nu vrea. Se gândeşte să deseneze o ploaie şi iată că şopteşte ceva despre destin. Se foloseşte de peisaje, ca şi de portrete, pentru a spovedi. Dincolo de umbrele norilor, e noaptea care înaintează mereu în autoportretele sale. Au existat oare aceşti arbori? A văzut Rembrandt acest cer? A întâlnit în plimbările lui această ploaie? Ele par amintiri din viaţa lui, nu din drumurile lui. Mai mult: ele par amintiri din viaţa noastră. Sunt sentimente convertite în peisaje. Amintiri care au căpătat forme de arbori, de pietre, de nori. Nu ne mai dăm seama prea bine când anume s-au petrecut toate astea, dar le-am trăit, nu de aceea ni se par cunoscute văzându-le prima oară?

Şi trebuie să înaintezi cu prudenţă prin această natură. E plină de cicatrici ascunse. Ploaia se amestecă cu singurătatea, iar arborii înfruntă nu numai vântul, ci şi destinul. Undeva, ascuns în umbră, cu nările dilatate, ca un Dionysos beat de abisurile tragediei pe care le simte în el, pictorul aşteaptă, poate, furtuna să înceapă, ca un incendiu negru, în vuietul căruia râsul sună teribil, iar zeii cad în genunchi.
În clipa când noaptea e gata să învăluie totul, cerul se înseninează parcă din nou şi Rembrandt e cuprins de o pace pe care n-am mai văzut-o de multă vreme pe chipul lui. S-a relaxat,   nimic nu-l mai sperie. A trecut  prin toate încercările. Acum poate fi liniştit. Chiar dacă e singur şi în viaţă şi în pictură. Celebru la mai puţin de treizeci de ani, a avut timp să înţeleagă ce înseamnă o lume care ar vrea ca artiştii să-i semene. Oraşul care l-a condamnat pe Spinoza nu l-a cruţat nici pe el. Furtuna i-a luat totul, nu mai are ce pierde decât acest amurg iluminat şi tragic în care e pregătit să accepte noaptea pe care a invocat-o mereu. Norii s-au destrămat şi pentru prima oară, după multă vreme, soarele străluceşte normal înainte  de a coborî sub linia orizontului într-o noapte fără limite şi fără speranţe.

Numai în privire a rămas aceeaşi umbră ciudată. Van Gogh  a numit-o “tandreţe mâhnită” şi a văzut în  ea semnul  distinctiv al  lui  Rembrandt.

Publicat in „Flacara” nr. 1282 – 05.01.1980