SERTARUL CU GANDURI

01/05/2019

Octavian Paler – Dürer, între măsură şi exces ( IV ) Melancolia


Albrecht Dürer -  Melencolia I (1514)

Albrecht Dürer – Melencolia I (1514)

   De ce ne regăsim în Melancolia lui Dürer atât de mult încât vorbim mereu despre ea ? Nu putem ocoli această gravură, la fel cum nu putem uita de soarele negru a Melancoliei lui Gérard de Nerval. E una din acele opere emblematice despre care s-a spus totul şi nimic. Şi la care simţim mereu nevoia să ne întoarcem pentru a le înţelege sau, poate, pentru a ne înţelege pe noi.

În jurul geniului uman, o femeie înaripată şi copleşită de gânduri sau de oboseală, se văd tot felul de instrumente de măsură şi unelte care ne dau, o clipă, impresia unui bazar, plin de lucruri ce n-au altă legătură între ele decât nepotolita curiozitate a lui Dürer. Clepsidra, scara, poliedrul, clopotul, fierăstrăul, ei bine, fie, dar de ce şi un câine ? Apoi echerul, rindeaua, balanţa, sfera, piatra de moară… Femeia care întrupează condiţia noastră, de argilă visând dureros infinitul, ţine în mâna dreaptă un compas. Cu cealaltă îşi sprijină tâmpla. Ea s-a oprit din calcule şi priveşte în gol. Te gândeşti fără voie la Faust, la perfecţiunea inaccesibilă, dar la care omul n-a renunţat niciodată. Căci totul e aici în Melancolia lui Dürer. Uneltele care ne înconjoară şi aripile care ne lipsesc. Întrebarea şi tăcerea care urmează. Ceea ce avem şi îndoiala. Setea care ne arde şi teama că nu ne-o vom potoli niciodată. Un ideal pe care nici nu-l putem atinge şi nici nu-l putem abandona. Melancolia, zicea Victor Hugo, e fericirea de a fi trist. Melancolia, pare să ne sugereze Dürer, e neputinţa de a renunţa.

Albrecht Dürer – Self Portrait With Eryngium Flower

   Ca şi cum ar spune: ne putem opune zădărniciei numai continuându-ne drumul spre ea. Şi mă gândesc că, poate, nimic nu e întâmplător în acest bazar. Nici măcar privirea femeii aţintită în gol, scrutătoare ca a lui Dürer… Artistul a avut totdeauna un adversar mai dificil decât nepăsarea altora şi mai îndărătnic decât materia cu care se luptă. Pe sine însuşi. Deoarece vine aproape totdeauna o clipă când el nu poate evita întrebarea: “La urma urmei, pentru ce?” Pericolul, atunci, e să nu mai creadă destul în creaţia sa şi să renunţe. Rimbaud a făcut asta la nouăsprezece ani preferând să plece pe alt continent şi să se apuce de negustorie. Dar Dürer se numără printre cei care nu renunţă niciodată. Dacă a trecut prin momente de disperare, ne ascunde cu grijă adevărul. Chiar şi aici.

În autoportretul aflat acum la pinacoteca  din München, pictat la jumătatea vieţii, e vizibilă încă grija pentru eleganţă. Ea nu mai e însă ostentativă. Fiul modestului argintar s-a obişnuit să fie un om preţuit. Aşa cum s-a obişnuit şi cu reputaţia sa. Şi dacă pictorii veneţieni nu s-au gândit, probabil, nici o clipă să-l otrăvească, aşa cum se lăuda Dürer, ar fi avut totuşi motive s-o facă. Acest bărbat elegant care ascundea în el şi ceva din Leonardo şi ceva din Rafael le putea stârniinvidia prin priceperea de a-şi stăpâni ezitările.

Şi nicăieri nu se vede mai bine această pricepere, ca în “Melencolia !” cum scrie pe banderola prinsă de aripile unui liliac care zboară în faţa unui soare strălucitor şi funebru. Elie Faure ne povesteşte că a văzut tineri germani care, debarcând la Veneţia cântau din Schumann cu spatele întors către palatele pe care nu le priviseră încă, iar pe Rin a văzut tinere germane cântând cântecul lui Heine în clipa în care treceau prin dreptul stâncii lui Lorelei pe care nu o priveau. Dürer e la fel de ggerman descoperind viaţa interioară. Numai că tot el e primul care se grăbeşte uneori s-o ascundă. În Melancolia balanţa stă dreaptă. Iar din clepsidră, nisipul s-a scurs pe jumătate. Cât nisip a curs, atâta a rămas. Ceea ce ne împiedică să ne dăm seama dacă privirea femeii se îndreaptă spre trecut sau spre viitor.

Albrecht Dürer – Self-Portrait

   Şi încă o dovadă de echilibru. Geniul uman, înconjurat de cuceririle sale, are trupul robust, copleşit de greutatea terestră, şi aripi. Anteu şi-a pus, se pare, în atelierul din Nürnberg, aripile lui Icar.

Dar toate acestea nu sunt decât un mod de a amâna o întrebare prea directă. Totuşi care e înţelesul Melancoliei lui Dürer ? S-a vorbit despre o criză dubitativă. Se poate. Aceasta însă nu înlătură senzaţia curioasă pe care Dürer mi-o dă mai ales aici. Şi anume că exprima cu cea mai mare exactitate, cu precizie şi fineţe de giuvaergiu un scop care ne scapă. El ne spune aparent totul şi tocmai astfel ascunde ce are de spus. Nimic nu este neglijat, nimic nu este doar sugerat. În gravură, până şi cutele rochiei sunt cu grijă urmărite. Totul e precis. Categoric. Concret. Cizelat. Dar cu această avalanşă de obiecte familiare se petrece un fenomen ciudat. În clipa când sunt toate împreună nu le mai înţelegem prea bine sensul. Rostul lor e oare să ascundă zădărnicia aripilor ? Dürer nu aruncă în umbră nimic. El dă, ca de obicei, tuturor lucrurilor aceeaşi atenţie. Dar luminează detaliile pentru a rămâne scret. Şi tocmai din scrupulozitatea lui maximă se naşte un paradox: cu cât obiectele din faţa noastră sunt mai numeroase şi mai precise, cu atât ideea care le reuneşte e mai ceţoasă. Sau e o simplă impresie ? Căutând un răspuns, enumerăm încă o dată ceea ce vedem… clepsidra, scara, balanţa, aripile, pAnă ce ne amintim că forţa artei e adesea dincolo de  cuvinte. Probabil asta l-a făcut pe Paul al III-lea să îngenuncheze şi să se roage când s-a dezvăluit înaintea lui incendiul tenebros din Judecata de apoi a lui Michelangelo.

Publicat in Revista „Flacara” nr.1378 – 05.11.1981

06/04/2019

Octavian Paler – Dürer, între măsură şi exces ( III ) Ce este frumuseţea ?


Albrecht Dürer - Adam Und Eva

   Albrecht Dürer – Adam Und Eva

   Adam şi Eva, din cele două panouri aflate acum la Prado, ne poartă, se spune, spre frumuseţea pură. Dar cum eu nu ştiu ce înseamnă “frumuseţea pură”, această precizare nu mă poate ajuta. Nu-mi rămâne decât să-I privesc din nou pe Adam şi Eva, aşa cum ni-i înfăţişează Dürer, pentru a încerca să înţeleg singur ceea ce ar fi de înţeles. În fond, o operă de artă este ceea ce suntem în stare să vedem în ea. Într-adevăr, fiecare se gândeşte, poate, la altceva văzând aceşti primi oameni despre care Dürer nu ne spune nimic; dacă sunt izgoniţi acum din paradis, ori n-au descoperit încă vina; dacă se iubesc sau sunt indiferenţi, existând ca arborii, liberi de păcat şi de orice speranţă; dacă merg unul spre altul ori se despart… La urma urmei, toată povestea noastră pe pământ poate fi spusă cu ajutorul a doi oameni, un bărbat şi o femeie. Şi fiecare dintre noi îşi poate alege din această poveste ce i se potriveşte mai mult sau ce îl atrage mai mult.

Pe mine, de pildă, mă interesează în această clipă pământul pe care calcă, dansând parcă, Adam şi Eva în panourile lui Dürer. Pământ ? Nu, m-am înşelat, m-am grăbit. Ei nu merg pe un pământ obişnuit. E un sol lunar, arid şi pietros pe care nu creşte nici un fir de iarbă. Un soi de deşert. Sau chiar deşert. Dar un paradis într-un deşert ? Ce fel de paradis mai e acesta ? Tiţian, Rubens şi toţi ceilalţi pictori pe care I-a atras această legendă (ori, mai degrabă, s-au folosit de ea pentru a picta nuduri) ne-au înfăţişat un cu totul alt gen de paradis. Un fel de parc tropical, luxuriant, prolix şi tandru, unde vegetaţia, senzuală şi caldă, e aliatul şarpelui. E greu să rămâi inocent într-un asemenea decor care te îmbie la dragoste, par să ne sugereze pictorii respectivi. Dürer face excepţie de la regulă. El ni-i arată pe Adam şi Eva într-un paradis ciudat, în care vegetaţia a fost exterminată şi unde, în afară de conturul unui arbore impus de legendă, nu se vede decât un sol deşertic presărat cu pietre.

Aşadar, în locul luxului vegetal, un pustiu arid. În loc de o natură paradisiacă, singurătatea cea mai desăvârşită. Dar cum se poate teme cineva să fie izgonit dintr-un deşert ? Şi ce nostalgie e aceea care are la bază un pustiu pierdut ? În spatele lui Adam şi al Evei nu se vede nimic. Nici un amănunt. Un fond negru.

E greu să credem că Dürer a vrut să demitizeze legenda; că a văzut în paradisul pierdut singurătatea pierdută şi în păcatul originar primul semn de libertate a omului în faţa lui Dumnezeu. Şi totuşi… Îmi repet că un artist spune mai mult decât a vrut să spună şi, uneori, chiar altceva decât a vrut să spună, în timp ce caut o explicaţie pentru pustiul din jurul acestor nuduri…

Albrecht Dürer - Madonna By The Tree

Albrecht Dürer – Madonna By The Tree

   Adam seamănă izbitor cu Apollo. Eva are o albeaţă de porţelan. Ne amintim că nici grecii n-au avut nevoie de naturi abundente pentru a-şi plasa în ele ideile. Geografia lor secetoasă i-a învăţat luxul simplităţii, iar marmura n-a avut niciodată un piedestal mai bun decât stânca goală de pe Acropole. Şi e oare o întâmplare că Dürer însuşi, îmbătrânind, a ajuns la concluzia că simplicitatea e scopul extrem al artei ? Poate că Dürer a refuzat peisajul în cele două panouri pur şi simplu pentru a pune în valoare nudurile, care se scaldă astfel într-o tăcere primordială. Dealtfel tot el, folosid acul de gravat, ni i-a arătat altădată pe Adam şi Eva într-o pădure cu aer nordic. Dar deşertul pe care calcă, la Prado, Adam şi Eva mă face să trec peste obiecţii şi să mă aventurez în supoziţii, fie şi lipsite de orice temei. Nu cumva ceilalţi pictori au urmat prea cuminte legenda ? Poate, omul n-a fost igonit din paradis, ci a fugit din paradis. Din singurătate. Şi, oricum, la Dürer cei doi poartă întreaga răspundere pentru păcatul şi pentru dragostea lor. Ei nu datorează nimic peisajului. Dimpotrivă, îl contrazic. Deoarece într-un deşert omul descoperă, de obicei, asceza, nu dragostea. În felul acesta, îmi zic, Dürer pare convins că Adam şi Eva n-au descoperit dragostea întâmplător. Şi că omul a început prin a iubi lumea; abia apoi s-a gândit uneori să renunţe la ea, asceza fiind reacţia unui om deja vinovat.

Undeva între cele două panouri se joacă, s-a spus, destinul nostru, vinovăţia noastră, iar pasul de dans, pe solul ars, sugerează fragilitatea condiţiei umane. Asta îmi aduce aminte o ironie a lui Dürer: “Sunt destui neciopliţi care zic că arta l-ar face pe om trufaş”. Căci, iată, în Adam şi Eva ne arată, dimpotrivă, cât de vulnerabili suntem şi tocmai de aceea câtă nevoie avem să nu renunţăm. Frumuseţea greacă poartă aici, în ea, anxietăţile omului gotic, dar şi o sete din totdeauna. Şovăind, pictaţi pe două panouri separate, cei doi se apropie, simţim, unul de altul. 

Albrecht Dürer - St. Simon

Albrecht Dürer – St. Simon

Poate, Dürer n-a ales totuşi întâmplător solul unui pustiu ostil. Într-un deşert nu poţi să speri altceva decât să fii izgonit. Într-un asemenea paradis, a rămâne nu e un privilegiu, ci o pedeapsă, iar dragostea nu mai e o vină, ci unica soluţie pentru a ieşi din deşert, din singurătate. Pentru a deschide închisoarea, cum va spune Van Gogh şi mă surprinde că-l asociez pe austerul Dürer, hotărât să-şi urmeze destinul după ordinea supremă, cu un pictor care a umplut Golgota cu lanuri de grâu. Dar pe coridoarele labirintului dispar nuanţele şi deosebirile. Nu mai rămân decât cele două sensuri. Ca şi în paradisul lui Dürer unde, dansând, Adam şi Eva se apropie din ce în ce mai mult de clipa când vor fi, în sfârşit, izgoniţi din singurătatea în care s-au născut.

 

Publicat în Revista “Flacăra” nr. 1377 – 29.10.1981

16/03/2019

Octavian Paler – Restul e iubire ( Reflecţii despre munţi )

Filed under: OCTAVIAN PALER — afractalus @ 19:14
Tags: , , , ,

Am fost rugat să scriu în acest număr al revistei “ceva” despre munţi. Ceva ? Orice eroare provine dintr-o excludere, zicea Pascal. Dar e o fatalitate, se pare, să spunem “ceva”, mai ales când am dori să spunem totul.

Am încercat, nu demult, să definesc ceea ce îmi place să numesc morala munţilor. Şi afirmam că munţii despart ca să apropie; că ei te obligă să taci pentru a găsi cuvintele cele mai potrivite, ceea ce nu e puţin lucru într-o lume zgomotoasă care nu suportă nici discreţia Giocondei. Adăugam atunci: am avut totdeauna impresia sau poate iluzia că o anume reculegere la care te constrânge muntele îi intimidează şi pe escroci.

Exageram, bineînţeles. În realitate, ştiu că escrocii autentici nu primesc lecţii de decenţă. Şi nici nu mai sunt atât de naiv încât să cred că lumea e nerăbdătoare să găsească în natură pedagogul de care are nevoie. Pe vremea când citeam “Émile” al lui Rousseau eram foarte tânăr şi lipsit de experienţă. Între timp, măcar din acest punct de vedere, am devenit mai lucid.

Nu există, totuşi, o morală a munţilor ? Am copilărit lângă munţi şi răspunsul meu nu poate fi decât unul singur. Dar îmi dau seama că pot fi bănuit de orgoliu. De aceea prefer să recunosc că noi înşine , cei care ne-am născut lângă munţi, suntem cei dintâi stingheriţi de defectele noastre. Când vorbim de morala munţilor n-o facem pentru că am fi mai buni sau mai răi decât cei care au trăit mereu departe de munţi, ci pentru a ne explica nouă înşine în primul rând de ce suntem aşa şi nu altfel. Căci dacă ar fi o copilărie să judecăm caracterele după altitudinea la care s-au format (în definitiv, pe Acropole grecii n-au urcat decât o sută de metri pentru a ajunge la zei), în ce ne priveşte înţelegem, de pildă, de ce nu prea ştim să fim degajaţi. Liniştea noastră, a celor care am văzut multă vreme cerul lipindu-şi obrazul de piatră, e colţuroasă ca muntele. Noi ne ascundem tandreţea sub o platoşă de asprime, de frică să nu fim traşi pe sfoară şi să ne expunem prea mult dezvăluindu-ne căldura fără nici o precauţie. Obişnuiţi cu intimitatea tăcuta a muntelui, ne hotărâm greu să ieşim din rezervă şi nu ne mărturisim uşor sentimentele. Preferăm să iubim decât să facem declaraţii de dragoste. Şi devenim, brusc, timizi pe orice scenă unde hohotesc reflectoarele. Nu ne judecaţi, prin urmare, că n-avem destula jovialitate şi nu ne lăudaţi că luăm în serios orice fleac. Nu e nici vina noastră, nici meritul nostru. După cum nu e vina noastră că suntem, în genere, zgârciţi în lucrurile mărunte şi risipitori în cele mari. Căci am obţinut totul greu. Nu ne-a dat nimeni nimic gratuit. Am plătit pentru fiecare floare şi pentru fiecare bucurie. Dar pentru a ne dovedi nouă înşine că ne putem ridica deasupra slabiciunilor noastre, uneori suntem gata să pierdem totul. De fapt, calitatea noastră principală este că nu ne jucăm cu vorbele, iar defectul nostru principal că am transformat asta în orgoliu. Provocat să râdă, un om de la munte iese stingherit din adâncul său de tăcere. Obişnuit să tacă, el consideră râsul, când nu e exploziv, indecent. Cu alte cuvinte, nu ştim să fim dezinvolţi. De câte ori încercăm, nu reuşim decât să fim stângaci, surâdem forţat şi se vede că nu suntem în apele noastre. Pe scurt, n-avem vocaţie de actori. Cunoaştem un singur rol bine. Să spunem ce gândim şi să fim ceea ce suntem.

Piatra şi pământul dur ne-au silit să fim prudenţi şi cu ispitele metafizicii. Noi ne-am lipit de pământ ca Anteu nu ca să căpătăm puteri, ci ca să trăim. Ştim de ce în deşert filosoful trebuie să caute mai întâi o oază ca să nu moară de sete, după care poate să-şi continue meditaţiile. Deoarece şi muntele, prin singurătatea lui, este uneori un deşert unde, înainte de a discuta despre dragoste, simţi nevoia s-o trăieşti. Dar în acelaşi timp ştim că muntele este exact contrariul unei piramide şi că numai cine înţelege asta ne poate înţelege şi pe noi. Piramida slujeşte o iluzie metafizică, în vreme ce noi, chiar în pustiul ideilor pure, ne întoarcem cu faţa spre ţărâna pe care am trădat-o şi spre locurile unde am învăţat  să iubim.

Am aflat astfel că muntele are un sens numai dacă i-l dăm. Altminteri, nu e decât un morman imens de piatră, un accident geologic. Şi, chiar cu întârziere, am descoperit că nu munţii sunt de vină pentru ceea ce n-am fost în stare să trăim.

Sunt pe jumătate un renegat pentru că, întâlnind marea, n-am putut să plec indiferent de pe plajă, dar nimic nu şterge în mine amintirea şi gustul pietrei. Departe de munţi, simt cum corabia joacă pe valuri şi visez să am o stâncă sub picioare. Să numesc asta nevoie de certitudini ? Mă tem că sună prea retoric. Şi am, din ce în ce mai mult, oroare de cuvinte mari. E vorba, poate, mai curând de un destin al nostru, al celor care am trăit lângă munţi. Nu putem trăda niciodată până la capăt. Şi târâm după noi, chiar în zarva oraşelor, tăcerea în care am crescut.

De aceea surâd când cineva îmi face obiecţii: “Totuşi munţii sunt prea morocănoşi; sau prea singuri”. Mă rog. Ce să răspund ? Orice aş spune e incomplet. Restul e iubire. Iar iubirea nu se teme de obiecţii. Unii sunt de altă părere şi nu iubesc munţii ? Să fie sănătoşi. Nu le reproşez nimic. Nu poţi să reproşezi unui om că n-are noroc. Şi, la urma urmei, unul din marile privilegii ale iubirii e că nu depinde de nimeni. Doar de tine însuţi. Sau poate nici de tine însuţi.

Dealtfel, adevărata dragoste n-are nevoie de apologie. Şi dacă în genere câmpia ne învaţă să vorbim, muntele ne învaţă, totuşi, mai ales să tăcem. Cei care am trăit lângă munţi ştim bine cât ne-a ajutat şi cât ne-a costat asta.

Publicat în Revista “Flacăra” nr. 1376 – 22.10.1981

02/03/2019

Octavian Paler – Dürer, între măsură şi exces ( II ) Ce este frumuseţea ?

Filed under: OCTAVIAN PALER — afractalus @ 12:34
Tags: , , , , ,

Albrecht Dürer - Madonna By The Tree

Albrecht Dürer – Madonna By The Tree

   “Ce este frumuseţea, nu ştiu”, scria Dürer. Dar cine ştie ? Sau cine a ştiut ? Cum cine ? ne mirăm singuri. Grecii. Dar e deajuns să ne aducem aminte de războiul troian şi să judecăm lucrurile la rece ca să ne dăm seama că am fost victimele autorităţii lui Homer. În realitate, troienii aveau o părere mai exactă despre frumuseţe din moment ce ştiau că frumuseţea nu poate fi cucerită cu forţa. Să recunoaştem, chiar dacă nu ne plac bărbaţii de seră, că între Menelau şi Paris există o deosebire esenţială. Paris n-avea nevoie de o armată ca s-o oblige pe frumoasa cauză a războiului troian să doarmă în acelaşi pat cu el. Şi numai datorită lui Homer vedem întreg războiul troian din corturile grecilor. Aşa cum, datorită sculptorilor greci, de mai bine de două mii de ani credem că frumuseţea stă în măsură, că excesul e impur, neînţelept şi vulgar.

S-a vorbit mult despre măsura greacă. Poate prea mult. În felul acesta a fost încălcată prima dintre cele două porunci pe care se baza înţelepciunea elină, înscrise pe templul lui Apollo din Delfi: “Nimic prea mult”. (Şi, de fapt, principala poruncă deoarece a doua, “Cunoaşte-te pe tine însuţi”, era îngrădită de prima, Narcis fiind un avertisment în această privinţă). Vorbind atât de mult despre măsură, am uitat că, la urma urmei, tot exces înseamnă şi pasiunea cu care sunt combătute excesele. Şi că, probabil, nu e cu putinţă decât alegerea formei de exces. Căci nu poţi crea fără să fii tu însuţi şi nu poţi să fii tu însuţi repetându-ţi mereu “nimic prea mult”. Orice e “prea mult” e nu numai de prisos, e o eroare, pare să sugereze deviza înţelepţilor greci.

Or, dintotdeauna a fi într-adevăr “ceva” înseamnă a fi mai mult din ceva; a lăsa, adică, să cadă în balanţă, fără s-o drămuieşti, fără s-o limitezi, acea calitate a ta care cântăreşte mai mult decât celelalte. Cine nu vrea să fie în nici un fel excesiv renunţă nu numai la orice exces, ci şi la orice şansă. Întrucât a arde până la limita destinului tău înseamnă a fi într-o pasiune fără măsură. A fi în stare să fii fără măsură. E norocul de a fi excesiv, e curajul de a apăsa în balanţă cu ce avem mai important, mai lipsit de măsură în noi. În artă, asta înseamnă a înţelege că numai aşa Michelangelo a putut deveni Michelangelo. Şi cum s-ar putea aplica, oare, deviza “nimic prea mult” unui Van Gogh sau lui Rembrandt ? La ei totul e prea mult. Adică întreg, nedrămuit. Şi poate nu numai în artă, ci în orice domeniu, pentru a fi cu adevărat ceva trebuie să iubeşti ceva fără măsură.  

Albrecht Dürer - Madonna With The Siskin

Albrecht Dürer – Madonna With The  Siskin

În definitiv, chiar şi în măsura grecilor găsim un exces. Nimeni n-a vorbit atât de mult despre frumuseţe cum au făcut-o ei. Şi nimeni n-a purtat un război de zece ani pentru o femeie frumoasă. Ce fel de măsură e aici ? Şi oricine poate constata în primul muzeu de artă greacă veche că “nimic prea mult” a însemnat, dimpotrivă, în unele privinţe, şi mă gândesc la armonia, la liniştea statuilor clasice, “nimic prea puţin”.

Acum nu ne mai poate deruta faptul că Dürer recomandă în “Tratatul despre proporţii” media obţinută prin evitarea exceselor. Şi nu ne mai poate surprinde că tot el declară apoi că fiecare artist e “dator să mergă singur mai departe şi să imagineze ceva nou”. Ca orice artist care vrea să-şi exprime zbuciumul, el încalcă această măsură după ce a invocat-o. Nu ştiu dacă în matematică drumul cel mai scurt dintre două puncte este într-adevăr linia dreaptă. Dar, cu siguranţă, în artă lucrurile stau altfel. Uneori, pentru a ajunge la sine însuşi un artist a fost nevoit să meargă până la patruzeci şi patru de ani, ca Goya, sau să facă aproape ocolul lumii, ca Gauguin. De aici aparentele contradicţii în care trăieşte adesea artistul şi care, în fapt, nu sunt decât un mod al fiecăruia  de a-şi găsi locul adevărat între măsura pe care o respectă şi excesul pe care-l visează. Se face astfel, după părerea mea, prea mult caz de ambivalenţa lui Dürer, “mai vechi decât vremea sa”, cum spune Focillon, dar şi mai nou decât ea, mai modern. Ni se aminteşte mereu că el îl admiră pe Luther şi e elogiat de Erasm. Că aparţine Evului mediu prin superstiţii şi Renaşterii prin curiozitate. Goethe exclamă “Sărmanul Dürer”, în timp ce nouă ni se pare că în autoportrete pictorul are un aer de cuceritor sau de prinţ. Desigur, Dürer e şi poet şi meşteşugar.

Albrecht Dürer - Self Portrait With Eryngium Flower

Albrecht Dürer – Self Portrait With Eryngium Flower

   Şi filosof şi constructor. Şi scrupulos şi nerăbdător. Şi exact şi misterios. E ultimul gotic şi primul artist modern de la nord de Alpi. E ardent şi auster, după o formulă dragă admiratorilor săi. E un amestec de senzualitate şi răceală. Labirintul său e cizelat cu minuţie de bijutier şi zugrăvit cu o “culoare voluntară”. Dürer ne e înfăţişat ca omul a două epoci, a două tendinţe. Dar în felul acesta el nu e contradictoriu, ci e Dürer. Un profet al măsurii şi un credincios al excesului său. Nu l-a înşelat nici pe Luther, nici pe Erasm, n-a trădat nici Evul mediu, nici Renaşterea şi n-a încetat, asimilând arta italiană, să rămână artistul german prin excelenţă.

A ne gândi la Dürer înseamnă a iubi, a surâde şi a ne aminti de noi înşine, nota Thomas Mann. Şi nu cred că se poate aduce un elogiu mai înalt unui artist. Într-adevăr, văzând autoportretele lui Dürer, îţi vine să spui: Aceasta mi-am dorit totdeauna. O împăcare cu toate. Iar o împăcare cu toate trebuie să înceapă probabil printr-o împăcare cu tine însuţi.

Publicat în Revista “Flacăra” nr. 1375 – 15.10.1981

13/02/2019

Octavian Paler – Dürer, între măsură şi exces (I). Muntele.

Filed under: OCTAVIAN PALER — afractalus @ 19:53
Tags: , , , , ,

Albrecht Dürer - Adam

Albrecht Dürer – Adam

   Dürer e comparat adesea cu Leonardo. Dar e comparat şi cu Luther. Şi tocmai faptul că e comparat cu amândoi demonstrează că, de fapt, nu poate fi comparat până la capăt cu nimeni. Fără îndoială, el are aceeaşi foame de a şti ca Leonardo şi aceeaşi pasiune arzătoare ca Luther. Dar nici nu e discret ca Leonardo, nici zgomotos ca Luther. E sigur de sine. Atât.

Şi chiar în galeria autoportretelor e greu să-i găsim un termen de comparaţie. N-are obrazul supt, devorat de febră şi cotropit de o barbă ţepoasă ca Van Gogh. N-are orgoliul amar al lui Michelangelo. N-are candoarea lui Corot. N-are singurătatea lui Cézanne. N-are asprimea lui Goya. N-are umbrele lui Rembrandt. Nu. El e Dürer. Frumos, elegant, constient de valoarea sa. Cândva a vândut, se zice, gravuri chiar de la fereastra casei sale transformată în prăvălie. Dar poate că asta nu e decât anecdotă. În autoportrete, observaţia se impune, el n-are absolut nimic plebeian. Dimpotrivă. Priviţi-l cu câtă grijă s-a îmbrăcat înainte de a se aşeza în oglindă. E limpede că i-au placut hainele elegante şi că n-a văzut nici un motiv pentru care ar fi trebuit să ascundă asta. N-a neglijat nici o cută a veşmintelor, nici o buclă. Şi, ce-i drept, nu există în toată istoria autoportretului un pictor cu un păr mai frumos ca al lui Dürer. Uităm, privindu-l, că era fiul unui modest argintar, încredinţaţi că avem de-a face cu un tânăr nobil.

E vanitos ? Dar ce artist nu e vanitos ? Taciturnul Velasquez, ajuns la Roma şi întrebat ce parere are despre Rafael a răspuns sec: “Nu-mi place deloc”. Dürer e mai abil. El nu spune că nu i-au plăcut pictorii veneţieni după ce a ajuns la Veneţia. El îi scrie, în schimb, unui prieten din Germania că pictorii veneţieni au vrut să-l otrăvească în timpul unei mese. Ceea ce, fireşte, spune mai mult în materie de vanitate decât acel “Nu-mi place deloc” al lui Velasquez.

Doar Tiţian mai priveşte lumea cu aerul acesta princiar. Numai că Tiţian capată această privire în special la bătrâneţe. Când ştie cine este. În vreme ce Dürer afisează un aer seniorial şi în autoportretul de la douăzeci şi doi de ani aflat acum la Luvru. Are aici o privire mândră şi un curaj ce nu trebuie dovedit cu sabia. Şi, cu siguranţă, (ne simţim ispitiţi să ne spunem) nu-l înţelege pe Sisif. Cum adică, să urci mereu o stâncă doar pentru ca ea să se rostogolească la vale ? E atât de îngrijit şi de calm, încât nici zeii n-ar îndrăzni să-i dea o asemenea pedeapsă.  

Albrecht Dürer - Adoration Of The Magi

 Albrecht Dürer – Adoration Of The Magi

 

Dar să ne apropiem de autoportret şi să citim ce scrie deasupra capului: “Destinul meu va progresa după Ordinea Supremă”. Zeii nu s-au gândit să-l supună pe Dürer la o pedeapsă ca a lui Sisif, dar Dürer a hotărât singur să şi-o asume.

În general, cei care aspiră  spre ordinea supremă pot fi suspectaţi. Ori sunt prea vulnerabili şi vor să ascundă asta, ori sunt prea orgolioşi; ori sunt prea însetaţi, ori sunt prea singuri. În ce-l priveşte, Dürer n-a declarat niciodată cu insolenţa lui Gauguin: “Să urmezi maeştrii ? Dar pentru ce-ar trebui să fie urmaţi ? Ei sunt maeştri tocmai pentru că n-au urmat pe nimeni”. Ba chiar se duce la Veneţia în dorinţa de a-şi căuta un maestru. Şi-a căutat un maestru, se ştie, pentru a nu se găsi decât pe sine. A declarat însă altceva, care ne lămureşte pe deplin: “Dacă nu putem ajunge niciodată la desăvârşire,- se întrebă el – trebuie să renunţăm cu totul la a mai învăţa ?” Iată aici miezul gândirii lui Dürer. Şi întreg secretul său. Cu cine să-l comparăm acum dacă nu cu Sisif ? Ca şi Sisif, el ştie două lucruri mai bine ca orice: 1. că nu poate atinge ceea ce urmăreşte 2. că nu va renunţa să urce totuşi spre ceea ce nu poate atinge.

Pentru Sisif, muntele nu e decât un drum de parcurs, un obstacol care-l desparte de scop. Scopul fiind oprirea stâncii în vârful muntelui. În schimb, pentru Dürer drumul devine chiar scopul. El ştie că nu poate atinge desăvârşirea, dar acesta nu e un motiv să renunţe la ea. Ne rămâne cel puţin drumul spre imposibil dacă imposibilul ne e refuzat. Gravorul din Nürnberg rezolvă astfel dintr-un singur gest drama lui Sisif şi îşi găseşte pe muntele lui chiar sensul existenţei sale de artist. După ce declară că desăvârşirea e inaccesibilă, începe metodic, încăpăţânat şi pătimaş să escaladeze muntele spre ea. Nimeni nu a străbătut cu atâta rigoare drumul spre imposibil, fără să se clatine şi fără să se mintă, refuzând în egală masură ispitele exaltării şi ale desnădejdei. 

Albrecht Dürer - Eve

Albrecht Dürer – Eve

  Şi întrucât nu poate ajunge la ţintă, descrie toate lucrurile care îl separă de ea. Cu acul de gravat, cu dăltiţa sau cu penelul, el povesteşte tot ce vede. Are o imensă curiozitate şi nu-şi poate stăpâni foamea de amănunte. Nimic din natură pare să nu lipsească din tablourile şi gravurile lui. Ca să se revanşeze parcă pentru pierderea imposibilului adună în ele tot ce e posibil, de la vieţuitoarele pământului la unelte şi mituri. Cu înflăcărare, luând în stăpânire  totul, Sisif îşi descrie fiecare pas de pe munte, îşi caută o consolare în fiecare fir de iarbă, în fiecare piatră, în fiecare copac, în tot ce întâlneşte, în ordinea pe care o caută în dezordine. El cântă chiar urcuşul şi pe măsură ce face asta se vede din ce în ce mai bine muntele şi din ce în ce mai puţin culmea unde ar trebui ca stânca să se oprească. Pentru că gravurile şi tablourile lui Dürer ne întâmpină cu acest paradox: totul e spus cu lux de amănunte şi clar, răspicat, precis, pentru ca ansamblul să devină enigmatic. Spre deosebire de Leonardo care face să surâdă şi pe Gioconda să vorbească având  buzele pecetluite.

Publicat în Revista “Flacăra” nr. 1374 – 08.10.1981

10/02/2019

Octavian Paler – Un Bacovia pictor – 2


Spring Day on Karl Johan Street, 1891 by Edvard Munch

Spring Day on Karl Johan Street, 1891 by Edvard Munch

   Există mai multe moduri de a fi singur. Tocmai citesc o carte a lui Stefan Zweig şi găsesc un exemplu. Aflu că Sieyès, a stat toţi anii Teroarei în Convenţie fără să deschidă gura. Întrebat mai târziu ce a făcut în tot acest timp, a dat, zâmbind, următorul răspuns: J’ai vécu, “am trăit”. Ce-i drept, Sieyès a trăit, în vreme ce capetele lui Danton, Desmoulins sau Roberspierre au fost despărţite de trup. Numai că Sieyès spune “am trăit” cum ar spune “am învins”. Nu, cetăţene Sieyès, n-ai învins. Ai supravieţuit doar. Ţi-ai apărat gâtul, dar n-ai putut face asta decât consimţind să fie despărţite de trup capetele altora. Uneori, se pare, înving tocmai cei care nu reuşesc să trăiască şi, oricum, când un solitar se mulţumeşte să-şi apere gâtul, singurătatea nu poate revendica pentru ea altă onoare decât aceea că “a trăit”.

În schimb, sunt solitari care ne obligă să facem raţionamentul invers; dau impresia că nu se ocupă decât de ei înşişi în timp ce se dăruie tuturor. Când Newton împlinise douăzeci şi patru de ani, Londra, ni se spune, avea nevoie de medici care să vindece urmele ciumei, de marinari care să se lupte cu olandezii şi de pompieri care să stingă incendiile foarte dese. Tânărul savant n-a fost nici medic, nici marinar, nici pompier. Departe de mirosul de acid fenic, de bubuiturile tunurilor şi de flăcările incendiilor, el privea un măr căzut la pamânt. Şi dacă l-ar fi întrebat cineva mai târziu ce-a făcut în acest timp, n-ar fi răspuns “am trăit”, ci “am descoperit legea gravitaţiei”.

Edvard Munch ar fi răspuns şi mai simplu: “am pictat”.  

The Sick Child, 1885 by Edvard Munch

    The Sick Child, 1885 by Edvard Munch

Arta, când e adevărată, nu seamănă niciodată cu cetăţeanul Sieyès. Destinul ei nu poate fi acela de a trăi fără să deschidă gura. Şansa ei nu e gaura de şarpe. Ea nu există decât acolo unde un artist e hotărât să depună mărturie; un artist care ştie că onoarea lui stă nu în abilitate, ci în adevăr şi că virtutea de care are cea mai mare nevoie nu e înţelepciunea, ci credinţa în ceea ce face. De fapt, singurătatea aceasta e mai degrabă un mod de a arde decât un mod de a trăi. Dacâ ştiinţa a descoperit legea gravitaţiei privind căderea unui măr, arta a pictat mărul pentru a descoperi ce simţim privindu-l. Îmi amintesc că Picasso s-a gândit odată, într-un moment de orgoliu, să arunce în mare nişte pietre sculptate convins că marea le va primi ca fiind ale ei. Dar dacă le-ar fi aruncat, acele pietre n-ar fi fost ale marii. Ar fi rămas ale noastre.

Atunci de unde reţinerea pe care o simt uneori faţă de pictura lui Munch ? În tablourile celor mai însinguraţi pictori, culoarea are câteodată o febră care trădează vulcanul ascuns sub ea. Dar Munch reuşeşte parcă să răcească lava cu totul. Ce suferinţă a îngheţat oare ceea ce nici disperarea n-a reuşit să îngheţe la alţii ? Ce vânt polar a trecut peste sufletul acestui norvegian care refuză să fie patetic ? Siluetele lui, femei cu obrazul înlocuit de părul despletit în vânt şi perechi întoarse cu spatele, stau lângă mări verzi, acoperite de sloiuri ciudate; sau poate nu sunt mări, ci altceva, o aşteptare, umbra verii nordice care a trecut, ori o cicatrice pe care vântul o deschide rupând peceţile unor amintiri dureroase… dar ce nu pot fi aceste tăceri colorate care seamănă cu o pajişte bizară sau cu un cer căzut la pământ ? O tristeţe secretă oboseşte culorile şi frânge liniile… Şi apoi  aceste capete de femei care amintesc chipul tragic al Medeii greceşti… dar ele, dacă se vor răzbuna, se vor răzbuna în primul rând împotriva lor…

Dincolo de vechea mea pasiune pentru poezia lui Bacovia şi dincolo de reveriile polare ale adolescenţei, ceva mă opreşte să înaintez în acest labirint unde Minotaurul are paloarea cerului de la miază-noapte… Am visat vreodată aurore boreale şi peisaje nordice ? Dacă da, nu această mare de un verde stins unde două femei aşteaptă, parcă, o corabie ce nu va sosi niciodată. Nu aceşti copaci luminaţi doar de părul unei femei. Nu această plajă rece pe care trupul nu poate cunoaşte sărbătorile verii. E mult de când îl citeam pe Radu Rosetti urmărindu-I călătoria în nord, fascinat de ceţuri şi de fiorduri fumegoase pe care nu le-am văzut niciodată. Mi-am trădat oare fanteziile tinereţii sau totul n-a fost decât un capriciu, o extravaganţă a adolescenţei mele ? Siluetelee funambuleşti ale lui Munch, lumina zgârcită, femeile cu părul glacial, culorile surde ale acestui prim şi singur impresionist al Norvegiei mă atrag şi în acelaşi timp se îndepărtează. Există în ele o durere pe care nu sunt în stare s-o urmez până la capăt. Undeva mă opresc. Acolo unde îmi dau seama că Munch nu ne spune ceea ce speră, ci numai ceea ce îl doare.

The Storm, 1893 by Edvard Munch

  The Storm, 1893 by Edvard Munch

   Şi totuşi cred că am găsit un răspuns. Pictura lui Munch e un labirint cu un sens unic. Labirintul său nu mai duce decât spre Minotaur. Celălalt drum care duce afară, spre dragoste, spre viaţă, a dispărut. Securea dublă a rămas cu un singur tăiş, cel care ucide.

Desigur, firul Ariadnei nu e numai o soluţie, ci şi un noroc. Nu poţi să reproşezi unui artist că e nefericit. Într-un labirint cu o singură direcţie, Tezeu nu poate face altceva decât să meargă mai  încet. Fiecare pas îl apropie de Minotaur.

Dar acum înţeleg ce mă desparte de pictura lui Munch. A existat o vreme când credeam că un ţărm nu este decât limita unei mări. Astăzi sunt convins că ţărmul este ceea ce trebuie să dea un sens mării. Şi indiferent cum se numeşte această convingere, am nevoie de ea.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1373 – 01.10.1981

23/09/2018

Octavian Paler – Un Bacovia pictor – 1


Munch - The-Scream (1893)

Munch – The-Scream (1893)

   Două lucruri m-au apropiat de pictura lui Edvard Munch. Mai întâi impresia că universul acestui norvegian tăcut răspundea unor înclinări de tinereţe când am visat să fac o călătorie la poli, să străbat deşerturile de gheaţă, ca Nansen; proiect naiv în care, probabil, niciodată n-am crezut serios, dar la care n-am renunţat  cu totul decât în ziua când mi-am descoperit dragostea pentru plajele calde. Apoi, asemanarea ciudată a pictorului, în autoportretul din 1895, cu Bacovia. Aceeaşi mască amară şi aceeaşi singurătate iremediabilă întipărită pe faţă ca un destin. Mă mir de mulţi ani cum nu s-a gândit nimeni să facă o ediţie “Bacovia” ilustrată cu reproduceri din Munch; ea ne-ar demonstra cum ar arăta poezia bacoviană tradusă în pictură.

Astăzi am motive să mă simt şi aproape  şi departe de această pictură. Şi voi încerca să mă explic.

Mă uit la Ţipătul lui Munch. Pe un pod, o femeie care ţipă. E îngrozită sau disperată. În spatele ei, ceva mai departe o pereche îşi continuă, netulburată, mersul. Deasupra, desfăşurat ca un curcubeu strident şi anxios, ţipătul a devenit cer. Câţi îl aud ? Şi dacă îl aud, câţi sunt dispuşi să înţeleagă ? Şi dacă înţeleg, căţi izbutesc să nu-l uite ? Şi dacă nu-l uită, câţi trag de aici o concluzie ? Nu ştiu.

Mai bine să mă întreb altfel. Ce poţi să faci în faţa unui ţipăt ? Un singur lucru decent: să taci. Să taci şi să asculţi. Să asculţi şi să înţelegi. Să înţelegi şi să nu uiţi. Să nu uiţi şi, dacă poţi, să tragi o concluzie. Şi ce concluzie se poate trage dintr-un ţipăt ? În primul rând că el există. Oricât ne-ar repeta filosofia ca omul este visul suprem al naturii, iată că nu există numai chiotul de bucurie şi murmurul fericit. Există şi ţipătul. Un pictor care pictează ţipătul trebuie crezut în aceeaşi măsură ca Fra Angelico despre care ni se spune că plângea de fericire colorând mantaua uneia din madonele sale. Dacă un om ţipă, înseamnă că uneori există motive ca oamenii să ţipe şi că arta ne invită să reflectăm la aceste motive. Căci dacă istoria este marturia a ceea ce s-a petrecut pe pământ, arta este mărturia a ceea ce s-a petrecut în inima oamenilor.   

Munch - Anxiety (1894)

Munch – Anxiety (1894)

Ţipătul acesta e cu atât mai strident cu cât se ridică într-o imensă tăcere. Personajele lui Munch sunt aproape totdeauna un bărbat şi o femeie. Şi aproape totdeauna femeia se găseşte puţin înaintea bărbatului. Ele stau, de obicei, pe un ţărm dincolo de care nu ştim ce se întâmplă; la ţărmul unei mări sau al unei întrebări pe care şi-au pus-o cu o clipă înainte. Care ? Inutil să aşteptăm un răspuns. În aceste tablouri nimeni nu aşteaptă nimic, nu speră nimic şi nu spune nimic. Siluetele bărbaţilor şi femeilor se feresc de ceva care le ameninţă în taină, o boală, moartea, o teamă, n-au încredere decât în tăcere şi în singurătatea lor în care plutesc ca într-un acvariu. Aşa e şi perechea din spatele femeii singure care ţipă.

Între ţipete şi tăceri nu există nimic la Munch. Pictorul nu ştie să vorbească normal. Şi, uneori, tăcerea este ea însăşi un ţipăt. Izbuteşte să-ţi ardă ochii. Dar cum să vorbeşti normal când nu trăieşti normal ? Chiar fără să cunoşti nimic din biografia lui Munch, ştii că sunt împrejurări când un artist vulnerabil nu mai poate fi discret, când sensibilitatea sa devastată nu mai are destulă putere să-şi controleze reacţiile. Atunci strigătul izbucneşte violent şi obosit. El îngheaţă în aer şi se transformă în tăcere.

Gide vorbeşte undeva de memoriile unui orb din naştere care se raporta continuu la senzaţii vizuale, de forme şi culori, pe care, evident, nu le cunoscuse niciodată. Dar când un pictor pictează un ţipăt, el nu poate fi ca orbul de care vorbeşte Gide. El nu se referă la lucruri cunoscute doar din auzite. Şi de multe ori tocmai asta îl ajută să ne cutremure.

Munch - Ashes (1894)

Munch – Ashes (1894)

   Tocmai asta ? Să ne oprim puţin. Atunci înseamnă că suferinţa, odată devenită artă, nu ne mai interesează ca suferinţă, ci ca artă ? Eterna problema de care ne lovim mereu dacă vrem să nu rupem morala de estetica. Unul dintre cele mai des invocate exemple despre transformarea umilinţei în arta este cel al aristocratului Oscar Wilde care, de la Savoy, s-a trezit direct la închisoare. Şi de abia atunci a fost în stare să scrie De profundis. Dar acest exemplu, ca şi altele, ne poate arăta un singur lucru: că arta a plecat adesea de la suferinţă, ceea ce nu e totuna cu a spune că arta e datoare suferinţei. Nici Don Quijote n-ar fi existat, poate, dacă Cervantes n-ar fi făcut închisoare. Nici Divina Comedie n-ar fi existat, în forma în care o cunoaştem acum, dacă Dante n-ar fi fost exilat. Numai că ajunşi aici trebuie să refuzăm şi ispita de a consimţi că tristeţea trebuie să fie condiţia creaţiei şi orgoliul de a crede că artistul poate depăşi răul prin creaţie. Îl poate exorciza, îl poate învinge prin creaţie, dar atât. Nu-l poate stârpi; se poate ridica deasupra lui. Ceea ce a făcut şi Munch. Ţipătul lui se ridică deasupra suferinţei. Ţâşneşte din suferinţă ca un jet de lavă. Şi e victoria, singura pe care a putut-o obţine, împotriva suferinţei.

Ca şi la Bacovia.

Dar să privim autoportretele patetice de la sfârşitul vieţii lui Munch. Învingătorul e obosit. Nu-şi mai suportă victoria. E chiar dezgustat de ea.

Se întâmplă, într-adevăr, ca învingătorii să semene uneori cruciaţilor lui Delacroix la intrarea în Constantinopol, să nu mai fie capabili de bucurie. Victoria le-a cerut prea multă energie, un effort prea mare şi au obosit.

Publicat în Revista „Flacăra” nr. 1372 – 24.09.1981

24/01/2017

Octavian Paler – Un melancolic ciudat: Botticelli (VII).Partea de umbră.


Portrait of a young man with red cap

Portrait of a young man with red cap

   Florenţa, Atena Renaşterii a tremurat când Savonarola a ameninţat frumuseţea cu flăcările iadului. Ea a frisonat ascultându-l pe călugărul care arunca anatema asupra vanităţilor terestre chemându-şi auditoriul să azvârle pe ruguri nu numai podoabe şi parfumuri, ci şi opere de artă.

Şi s-au găsit destui care s-au grăbit să facă asta cu sumbră fervoare… Ce concluzie să tragem de aici ? Că Renaşterea n-a fost atât de radioasă cum cred prejudecăţile curente ? Că în unele privinţe ea a fost chiar mai anxioasă decât Evul Mediu ? Poate că răspunsul ar trebui să fie “da”. Am citit undeva, de pildă, că superstiţiile erau atât de puternice în Renaştere încât juriştii se preocupau în mod serios să stabilească dacă într-o casă frecventată de fantome locatarii mai erau datori să plătească proprietarului chiria.

Dar un răspuns prea ritos n-ar face, probabil, decât să schimbe o prejudecată cu alta. În fapt, Savonarola a însemnat triumful provizoriu al părţii de umbră a Renaşterii. El şi Lorenzo Magnificul n-au fost numai polii unui conlict. Au reprezentat faţa şi reversul unei Renaşteri despre care s-a spus cu oarecare uşurinţă că a adus împăcarea între Biblie şi Homer. Lorenzo încarnând recompensele şi decepţiile spiritului. savonarola, furtunile şi rătăcirile pasiunii.  

Scenes from the Life of Moses (detail)

Scenes from the Life of Moses (detail)

 

Era firesc, poate, ca Botticelli să cadă în mrejele pasiunii, dar mi-e greu să-mi închipui un artist privind calm cum flăcările prefac în scrum tablouri şi manuscrise.Când arta e dispreţuită şi hulită nu mai e mult până la frigul absolut. Şi dacă Botticelli a crezut în fanatismul exaltat al lui Savonarola, el a văzut apoi, cu siguranţă, că profetul care împuiase capul Florenţei cu lumea de apoi nu s-a dat îndărăt să treacă la lichidarea “legală” a inamicilor săi pentru a se debarasa de ei încă de pe lumea aceasta. Poate că această brutală trezire la realitate, în care visătorii au recidivat mereu, Botticelli n-a suportat-o. Sufletul său era prea vulnerabil, pentru a găsi forţa de a se redresa. Nu mai avea putere decât să renunţe. Şi, în vreme ce, după căderea lui Savonarola, Florenţa se întoarce la vechile ei idealuri, Botticelli, descurajat, singur şi bolnav, se îndreaptă spre o bătrânete pustie şi enigmatică.

Nu mi-l pot imagina pe Tiţian decât bătrân, înţelept şi glorios, cu barba albă de patriarh al culorii şi viscolit de timp ca Turnul din Piaţa San Marco. Nu mi-l pot imagina nici pe Rembrandt tânăr, ca în autoportretul în care s-a pictat cu saskia pe genunchi ridicând o cupă de vin în sănătatea celui care-l priveşte. Nu acesta e leul ce ne tulbură, a cărui gheară a rupt peceţile de umbră ale Tainei. Leul e ştirb şi poartă pe cap o tichie de clovn. Acolo Rembrandt e grandios. Unde e singur, bătrân şi înfrânt. Şi unde râde ca un saltimbanc în faţa destinului.

The Virgin And Child With Five Angels

The Virgin And Child With Five Angels

   În schimb, nu mi-l pot imagina pe Botticelli bătrân. Nu mi-l pot imagina decât tânăr, deşi a trăit şaizeci şi cinci de ani, ceva mai mult decât Rembrandt şi cu aproape treizeci de ani mai mult decât Van Gogh; aproape la fel de tânăr, aş spune, ca Rafael, care a murit la treizeci şi şapte de ani.

O parte din viaţa lui, cea mai plină de semne de întrebare, a intrat, ca filosofii lui Rembandt, în umbră, sub zodia aproximaţiilor şi a tăcerii, iar pictorul a rămas să poarte în închipurea noastră vârsta sugerată de cele mai cunoscute opere ale sale, Primăvara şi Naşterea Venerei… Desigur, nu e o întâmplare asta. Vârsta adevărată a lui Petrarca e cea a Canţonierului, a lui Boccaccio cea a Decameronului, Delacroix, mort la şaizeci şi cinci de ani, ne pare uneori mai tânăr decât Van Gogh, iar pe Michelangelo, mort la aproape nouazeci de ani, ne e foarte greu să ni-l închipuim altfel decât plin de forţă, trăind într-o maturitate amară şi orgolioasă. Numai că în cazul lui Botticelli e vorba mai mult decât de o victorie a operei asupra biografiei.

Vasari spune că pictorul a ajuns “bătrân şi neputincios”, că mergea pe străzile Florenţei cu două cârji, “căci nu se putea ţine pe picioare”, şi a murit “bolnav şi prăpădit”. Însă Vasari e uneori un pedagog la fel de plictisitor ca şi pictorul Vasari. El înşiră toate aceste amănunte cu un scop precis. Vrea să dea o lecţie artiştilor care ar fi tentaţi să fie nechibzuiţi cu banii ca Botticelli, de aceea le flutură spectrul unui decăzut, ducând la bătrâneţe o existenţă de cerşetor, jenantă şi penibilă.

Aproape nimeni nu se mai îndoieşte că Vasari a exagerat, punând în circulaţie o legendă. Dar bătrâneţea lui Botticelli rămâne o taină. Pe măsură ce înaintează în vârstă, notorietatea pictorului, în loc să crească, scade. În jurul lui se formează un gol inxplicabil. Totul se întâmplă ca şi cum de la un moment încolo viaţa lui Botticelli se consumă până la moarte într-o continuă eclipsă de soare.

The Virgin and Child with Two Angels and the Young St John the Baptist 1465-70

The Virgin and Child with Two Angels and the Young St John the Baptist 1465-70

   Bătrâneţea sa e ca o pată de frig… A ajuns oare Botticelli atât de sărac ? N-a mai fost la modă sau n-a mai putut să picteze în ultimii ani ? A fost uitat de viu sau, traumatizat de evenimente, a abandonat treptat pictura pentru a se cufunda în decepţiile sale ? El se numără, probabil, printre cei care n-au nici taria de a înfrunta circumstanţele, nici abilitatea de a le pune în slujba lor.

Tot ce a mai putut face, supravieţuind propriei sale opere încheiate, ca şi secolului căruia i-a aparţinut, a fost să intre singur în labirint, îndreptându-se, sprijinit în cârji, spre Minotaur. Şi ne-ar fi cu neputinţă să proiectăm imaginea acestui solitar dezamăgit şi bolnav peste portocalii din Primăvara. Bătrâneţea a aparţinut numai omului. Ca şi, remuşcările, dacă au existat, care la alţii au însemnat o linie de cenuşă pentru o nouă plecare.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1352 – 07.05.1981

 

20/01/2017

Octavian Paler – Un melancolic ciudat: Botticelli (VI). Reverii vulnerabile (2).


Fortitudo

Fortitudo

   Putem vorbi despre “un tip botticellian” mai în cunoştinţă de cauză decât despre Botticelli. Acest tip botticellian e graţios şi languros, iluminat de mari ochi oblici şi visători care atrag prin fixitatea lor magnetică.  Deşi trăieşte printre flori şi îngeri, nu i se potrivesc versurile lui Browning despre care s-a spus că ar putea sluji de epitaf  pe piatra funerară a lui Fra Angelico: “Domnul este în cerurile sale. Pe pământ totul e bine…”. Nu, e deajuns să privim atent oricare dintre femeile pictate de Botticelli pentru a ne da seama că ambele afirmaţii din aceste versuri sunt imprudente. Pe pământ nu e totul bine şi, chiar pentru Venus, Olimpul e gol…

Dacă vrem să vedem în vulnerabilitatea Venerei lui Botticelli o decadenţă a divinităţii, ar trebui să adăugăm imediat că această decadenţă nu seamănă cu cea de la sfârşitul culturii greceşti, când zeii surâdeau, sărbătoriţi încă, dar din ce în ce mai singuri. Acum, vechii zei surâd nu singurătăţii, ci circumstanţelor care-i înlănţuie ca pe orice om… singura soluţie e să asculte şi ei îndemnul Chi vuol esser lieto sia, mâine vor vedea ce va mai fi.  

Venus and Mars (detail) c. 1483

Venus and Mars (detail) c. 1483

 

Există, probabil, două feluri de reprezentanţi ai Melancoliei. Unii care o trăiesc ca pe un destin, alţii care o exasperează pentru a căpăta dreptul să strige. Primii par resemnaţi. Abia murmură. Sau, de regulă, tac. Ceilalţi trăiesc într-o continua revoltă. Şi dacă tonul lor nu e destul de imprecativ, îşi rup singuri bandajele cu care şi-au acoperit rănile. Botticelli face parte dintre cei dintâi. După cum Michelangelo face parte dintre cei din a doua categorie. Melancolia lui Michelangelo e amară, impulsivă, mândră şi gata să mârâie împotriva celor care zgândără leul. Buzele lui, ca ale lui Moise, ard de vorbe grele, în timp ce personajele lui Botticelli privesc tăcute lumea cu o fixitate ciudată sau dansează undeva foarte aproape de eşec şi de singurătate, cu ochii la sărbătoarea care continuă.  

Madonna and Child with an Angel 1465-67

Madonna and Child with an Angel 1465-67

De ce-am vorbi totuşi despre decadenţă ? Există chiar în această vulnerabilitate o altă lecţie care, pe alt versant al aventurii noastre, o egalează, poate, pe cea a grecilor despre măsură, armonie şi echilibru. La urma urmei, şi în măsura grecilor găsim ascuns un exces. Nimeni n-a vorbit atât de mult despre frumuseţe cum au făcut-o ei. Şi nimeni n-a purtat un război de zece ani pentru o femeie frumoasă. Apoi, a fi tu însuţi nu înseamnă neapărat momentul în care balanţa stă dreaptă, când nici un talger nu se prăbuşeşte sub greutate şi nici unul nu sparge cerul, iar speranţa se îngână cu amintirea într-o amiază imobilă ce scaldă în acelaşi fel ruinele templului lui Apolo de la Delfi, pe frontonul căruia înţeleptii greci au scris: “Nimic prea mult”.

Adică, totuşi, te întrebi uneori, cum “nimic prea mult” ? Ce înseamnă asta ? Toţi cei care au făcut ceva în viaţă au făcut ceva “prea mult”. Fie în suferinţă, fie în dragoste, fie în singurătate. Ei au bătut cu pumnul, ca Luther, într-unul din talgerele balanţei, şi-au încordat voinţa orgolioasă ca Michelangelo sau au înlocuit mersul cu dansul ca Botticelli. Au făcut ceva în exces. Au depăşit într-un fel măsura.

Pallas c. 1490

Pallas c. 1490

   Soarele care lumineză cerul senin al lui Botticelli e în realitate un soare negru ca la romantici. Nu e soarele clasic, al anticilor, în ciuda faptului că pictorul ne-o arată pe Venus apropiindu-se de mal. Şi, poate, nu e nici soarele Florenţei, deşi se spune că Botticelli a fost cel mai florentin dintre toţi pictorii de pe Arno. Căci Florenţa reprezintă nu sensibilitatea, ci inteligenţa într-o hartă ideală a virtuţilor. Cu alte cuvinte, Machiavelli este, probabil, mult mai florentin decât Botticelli.

Spiritul florentin şi-a minat totdeauna melancoliile printr-o ironie subversivă; el nu s-a abandonat niciodată în întregime visului cum se întâmplă în acea combinaţie ciudată de realitate şi irealitate numită Veneţia, care-ţi restituie în oglinzi propria imagine îmbătrânită cu câteva veacuri. un diavol ironic a aşteptat totdeauna reveriile la jumătatea drumului, la Florenţa, şi le-a sărit în faţă pentru a se amuza de sperietura lor.

San Barnaba Altarpiece (Detail Head Of St John) 1490

San Barnaba Altarpiece (Detail Head Of St John) 1490

   Poate de aceea biografii lui Botticelli au apelat la anecdote. Altfel, ar fi trebuit, cine ştie, să declare că acele femei care nu ştiu să meargă decât dansând n-au trecut niciodată pe străzile Florenţei; şi că Primăvara lui Botticelli nu este, de fapt, o primăvară a Florenţei, ci o primăvară a Melancoliei, deoarece Florenţa n-a înţeles niciodată prea bine ce fel de fericire e aceea de a fi trist.

Femeile botticelliene ne dau şi azi senzaţia că trăiesc în muzeele Florenţei într-un exil ironic. Cu visarea lor resemnată, cu nările lor fine, fremătânde, cu graţia lor uşor maladivă, cu buzele palide şi tremurătoare, cu privirile languroase şi arse de o reverie fără nume, ele s-au obişnuit parcă, să locuiască într-o cetate care a preţuit totdeauna mai mult jocul subtil al spiritului decât visul, dar au ceva, în aerul lor, de victime frumoase. Şi s-ar simţi mult mai bine lângă femeile pictate de Modigliani decât langă madonele libertinului Filippo Lippi.

Iar Venera lui Botticelli pare să fie mai curând o necunoscută venită la Florenţa. Nu din Olimp şi nici din ruinele templelor greceşti. Din ţinuturile de nicăieri ale Melancoliei… De nicăieri sau de oriunde. În clipa aceasta nu mă îndoiesc că ea ar alege într-un muzeu să stea nu lângă Venus din Milo, ci lângă Melancolia lui Dürer. Aşa cum in Primăvara lui Botticelli mi-l imaginez rătăcind printre portocali nu pe Angelo Poliziano, ci pe Gérard de Nerval.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1351 – 30.04.1981

02/01/2017

Octavian Paler – Un melancolic ciudat: Botticelli (V). Reverii vulnerabile (1).


madonna-and-child-and-two-angels-c-1470-large   Este, oare, într-adevăr melancolia un produs al epocilor fericite, cum, mi se pare, am citit undeva ? Eu nu cred. Sau, oricum, dacă epocile fericite au nevoie de un contrast, acesta nu este ca umbra ce se vede datorită soarelui.

Mai degrabă sunt înclinat să cred că melancolia îi precede pe profeţi. Ea murmură, neinteligibil adesea, ceea ce profeţii vor striga mai târziu. Îşi umple braţele cu flori, exaltă primăvara, ca Botticelli, şi ea însăşi nu se dumireşte de ce sub cerurile pale, decolorate şi limpezi adie o presimţire care-i dă o oboseală ciudată şi o vagă somnolenţă mişcărilor.

Nu ştie să se bucure, în schimb absoarbe din aer ceva ce profeţii încă nu ştiu să anunţe. Mi se pare, deci, că problema cea mai spinoasă a biografiei lui Botticelli, dacă s-a înrolat sau nu printre adepţii lui Savonarola, după ce a fost pictorul Florenţei rafinate pe care călugărul dominican a condamnat-o, e o falsă problemă. Savonarola s-a urcat să strige din amvon sfârşitul unui hedonism pe care Botticelli vrusese să-l reprezinte dar îl reprezentase vulnerabil, suferind de o boala ascunsă.

Dacă oratoria apocaliptică a “profetului disperaţilor” a căzut sau nu ca un trăznet peste sufletul impresionabil al pictorului Primăverii, determinându-l să se îndepărteze de pictură şi să se cufunde într-o bătrâneţe penibilă şi pustie, e, după părerea mea, o dilemă secundară. La urma urmai, nu suferim, probabil, decât influenţele pe care suntem pregătiţi să le suferim.

Botticelli însuşi nu înţelege, poate, ceea ce murmură când pictează. N-ar fi prima oară când un artist spune mai mult decât a vrut să spună sau chiar altceva decât a vrut să spună. El crede că pictează Primăvara şi Naşterea Venerei în consonanţă cu stanţele lui Angelo Poliziano, dar o lingoare subită seceră elanurile personajelor sale de cum intră în scenă, lăsându-le să se scalde într-o atmosferă plină de flori şi de aur ca într-un exil. Ele se tem toate să înainteze. Merg dansând, pentru că nu ştiu să meargă normal; merg între sărbătoare şi tristeţe, fără să se hotărască pentru nimic: nici să se bucure, nici să fie victime.  

The Adoration of the Magi (detail 1) c. 1475

The Adoration of the Magi (detail 1) c. 1475

 

N-au nici puterea să înfrunte tristeţea, nici priceperea de a o ignora. nu cunosc bine decât incertitudinea lor dansantă, ezitarea lor înaripată. Şi chiar această nehotărâre le epuizează, le exasperează, mai mult decât furtuna pe care o presimt fără s-o poată înţelege. cu mai multă dreptate decât Marsilio Ficino: “În acest timp nici nu ştiu ce vreau şi poate nici nu vreau ceea ce ştiu, ci vreau ceea ce nu ştiu”.

Într-adevar, Botticelli ne dă de multe ori senzaţia că vrea ceea ce nu ştie. Spre deosebire de Savonarola care n-a ezitat să arunce anatema în predicile sale asupra tuturor vanităţilor, făcând din invocarea Apocalipsului punctul de rezistenţă al unor rechizitorii ce flagelau şi în acelaşi timp subjugau auditoriul, Botticelli e ca o zi de toamnă la mare când soarele încălzeşte plaja goală, iar tăcerea poate fi orice, remuşcare, regret, convalescenţă luminoasă sau imobilitate fragilă, când şi tu poţi să spui că vrei ceea ce nu ştii sau ceea ce nu ştii încă…

Nimeni nu vede pe cerul senin al Florenţei vreun nor, Lorenzo magnificul însuşi nu-şi dă seama cât de adevărat e avertismentul din cântecul său de carnaval care îi îndeamnă pe cei care vor să se veselească să nu piardă prilejul, Di doman non c’é certezza, dar melancolia n-are nevoie să vadă florile ofilite ca să rămână pe gânduri. “Mâine nu se ştie ce va fi” gândeşte parcă şi Venera lui Botticelli apropiindu-se de ţăm… Ieşind din mare, ea se va duce, poate, să asculte de aproape cântecele la carnavalurile Florenţei, apoi “mâine” se va strecura în Piaţa Senioriei să vadă cum florentinii aruncă pe rugurile ridicate de Savonaola brăţări, inele, instrumente muzicale, parfumuri, Decameronul lui Boccaccio şi chiar tablouri cu chipul ei, al Venerei… Dar deocamdată cerul e limpede, apa de un verde uşor, iar tristeţea confuză emană din farmec şi graţie…

Madonna in Glory with Seraphim 1469-70

Madonna in Glory with Seraphim 1469-70

   Ni se povesteşte că Botticelli era “un bărbat foarte agreabil şi foarte vesel”. Imaginea aceasta nu se potriveşte cu pictura sa. Pare să se refere la un alt pictor, ca şi anecdotele puse pe seama lui. Un Botticelli glumeţ, amator de farse, nu tocmai de cea mai bună calitate, sau care-şi “înfundă” isteţ un vecin ce-i tulbură liniştea, sună amuzant, dar neverosimil. Un Botticelli care mănâncă zdravăn la ospeţele lui Lorenzo şi pe urmă, făcându-şi siesta, are reverii melancolice sună atât de derutant.

De fapt, veselia lui Botticelli există numai pentru cei care ţin să-l creadă pe Vasari pe cuvânt. În clipa când vem să descoperim această veselie şi în pictura lui Botticelli, nu reuşim să aflăm decât un Modigliani care a trăit în Renaştere. Nici măcar Primăvara nu e veselă. Până şi acolo se insinuează o tisteţe secretă care dă târcoale şi te poate face să crezi că sâmburele bucuriei e totdeauna amar.

Dar mai curios e altceva, că sunt atât de puţine informaţii certe despre viaţa lui Botticelli. Câteva amănunte pitoreşti, cum ar fi aspectul dolofan al fratelui său mai mare care l-a adoptat, de unde porecla “Butoiul” (Botticello), trecută şi asupra lui Sanro (Alessandro di Mariano Filipepi pe numele său adevărat), ucenicia, câteva anecdote, lista lucrărilor, relaţiile limpezi cu umaniştii rafinaţi ce frecventau saloanele lui Lorenzo de Medici şi relaţiile tulburi, neclarificate, cu Savonarola şi cu “plângăreţii”, cum erau numiţi partizanii dominicanului, o bătrâneţe pustie, care ridică multe semne de întrebare, cam atât e tot ce se ştie sigur despre un pictor care a fost totuşi la modă într-o vreme interesată e artă.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1350 – 23.04.1981

Pagina următoare »

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat: