SERTARUL CU GANDURI

10/04/2012

Octavian Paler – În căutarea lui El Greco (V). Soare şi rug – 1.


 

El Greco. Christ Carrying the Cross. c. 1590-1595

El Greco. Christ Carrying the Cross. c. 1590-1595

   “Creta i-a dat viaţa şi penelurile, Toledo o patrie mai bună”, sună versul lui Paravicino. Mai bună în ce privinţă ? Pentru un artist, aceasta poate însemna un singur lucru: o patrie care să încurajeze partea cea mai adevărată din el şi să-l ajute s-o exprime.

Or, e greu de spus ce ar fi fost El Greco dacă, în loc să fi plecat din Italia în Spania, ar fi rămas la Roma sau la Veneţia. E drept că până la treizeci de ani nu crease nimic decisiv, apoi, dintr-o dată, flacăra geniului său se înalţă. Dar alţii, ca Goya, au trebuit să aştepte şi mai mult pentru a deveni ei înşişi. Tot ce putem afirma sigur în cazul lui El Greco e că, sosind în Spania, s-a instalat în oraşul care corespundea cel mai bine unui om venit din insula labirintului.

Dintre toate oraşele spaniole, Toledo avea, poate, în chipul cel mai evident, ca şi labirintul, două drumuri. Unul ducând spre rugăciune, altul spre crimă. Unul spre Dumnezeu, altul spre închisorile Inchiziţiei. Unul spre iluzie, altul spre rug.

Probabil, oriunde s-ar fi stabilit, El Greco şi-ar fi reconstruit în cele din urmă un labirint fictiv pentru sine, prin care să rătăcească şi în care să picteze; cu atât mai normal era să se întâmple asta la Toledo, unde, pe străzile răstignite între soare şi umbră, n-ar fi fost nepotrivit semnul securii duble dacă l-ar fi zgâriat cineva pe ziduri.

 Aici (cel puţin în oraşul pictat de El Greco), liniştea strigă, iar flacăra zilei devine funebră. Piatra fierbinte ca în Creta, e ea însăşi o flacără. Şi nicăieri, parcă, nu cresc mai bine vegetaţiile homerice ca pe stânca deasupra căreia se înalţă acest oraş arid şi secret, incomod, desigur, pentru un spirit raţional care preferă lucrurile limpezi, dar ideal pentru un artist care, urmându-şi obsesiile, n-are vreme să dea lamuriri.

El Greco. St. Andrew and St. Francis. c. 1590-1595.

El Greco. St. Andrew and St. Francis. c. 1590-1595.

   Siluetele alungite ale lui El Greco au fost probabil mai bine înţelese de unii dintre concetăţenii săi lipsiţi de educaţie estetică decât de acei specialişti care măsoară, se miră şi aşează mereu aceste siluete pe patul lui Procust, făcând din mister o problemă de centimetri.

Se zice – eu mă îndoiesc – că există artişti care nu depind de biografia lor. Sau nu par să depindă. Şi ni se dă exemplul lui Cézanne. Putem înţelege pânzele solitarului de la Aix, ni se spune, fără să ştim nimic despre viaţa lui, dacă ştim criteriile care îl călăuzesc, situându-l într-un oraş imprecis unde nu trebuie să fie decât un munte despădurit, cu un con sever de piatră, ca muntele Sainte-Victoire, care să-i permită pictorului să-şi satisfacă pasiunea de constructor pe pânză.

Dar acest singur amănunt răstoarnă totul. Aşadar, nu ni-l putem închipui pe Cézanne într-o lume fără munţi. Aşa cum nu ni-l putem imagina pe Van Gogh într-o lume fără sud, fără soare şi fără lanuri de grâu. Pe Bruegel, într-o lume fără zăpezi. Pe Braque, într-o lume fără păsări. Pe Rembrandt, într-o lume fără bătrâni. Sau pe El Greco, într- lume fără iluzii. Ce să caute personajele sale, cu “mâini înaripate”, într-o lume fără iluzii ?

Actuala “Casă El Greco” din Toledo nu e casa în care a locuit pictorul. cea adevărată nu mai există demult. Pe locul ei e o piaţă publică şi numai ambiţia toledanilor de a da un adăpost legendei cretanului a redus la tăcere obiecţiile erudiţilor. Chiar şi osemintele lui El Greco au dispărut, după câte ştiu, ca şi ale altor morţi iluştri în Spania: Cervantes, Lope de Vega, Velasquez sau Calderon.

Dar “străinul” nu mai poate fi despărţit de oraşul care l-a adoptat, într-atât întâlnirea lor a fost în logica lucrurilor; piatra goală şi iarba exterminată de soare erau tocmai ceea ce trebuia pentru un pictor nepreocupat de decor, pentru un conchistador al iluziei.

A venit la Toledo avid de glorie ? Se poate. N-ar fi nimic neobişnuit în asta. După premiera cu Hernani, Hugo se credea mai mare decât Alexandru cel Mare. Walter Scott scria singur despre sine articole elogioase. Gloria e ea însăşi o secure cu două tăişuri. Ea nu explică nimic sigur, cu atât mai puţin la un pictor care nu explică niciodată.  

El Greco. Holy Family with St. Anne. c. 1590-1595.

El Greco. Holy Family with St. Anne. c. 1590-1595.


 

Cred, în schimb, că avea dreptate Ion Pillat când spunea că introducerea cea mai bună în spiritul operei lui Cervantes rămâne cunoaşterea picturii marelui său compatriot, grec de origine şi spaniol de suflet. În tablourile cretanului arde aceeaşi flacără care transfigurează chipul celui mai spaniol dintre visători. Un portret de El Greco e un document de primă mână pentru înţelegerea psihologiei lui Don Quijote.

După cum, la rândul său Don Quijote ne ajută să-i înţelegem pe gentilomii lui El Greco. Aceştia aparţin altei lumi decât cea în care tânărul Critobal exclamă în Simpozionul lui Xenofon: “ Ce mă interesează xeilalţi oameni…. Eu sunt frumos”. O uşoară disimetrie facială urmăreşte parcă uneori chiar să combată ispitele frumuseţii. Rezultatul ? Totul e foarte spaniol în aceste portrete semnate cu litere greceşti. Dacă gentilomii din ele ar avea la îndemână o armură şi un cal ar porni la drum. Şi bănuim ce s-ar întâmpla după aceea. Cervantes a povestit tot felul de aventuri ciudate care exprimă însă religia Spaniei. calul frumos călărit de sfântul martin ar putea oricând să se transforme în Rosinanta.

Aproape nimic nu mai e grecesc în această pictură, suntem gata să eclamăm uitând că ne aflăm totuşi într-un labirint. Prin meandrele lui, El Greco ne duce într-o Spanie luminată în acelaşi timp de soare şi de ruguri.

Publicat în Revista “Flacăra” nr.1313 – 07.08.1980

Anunțuri

2 comentarii »

  1. Multumesc, ce surpriza placuta! Cred ca eu sunt mai „mica”, am 44 de ani, nu le-am prins in revista. Cand eram in liceu (anii ’80) am dat intamplator peste un plic cu articole decupate de mama. Au urmat „Polemici cordiale” si „Viata pe un peron”.

    Comentariu de Cristina Turtoi — 29/05/2012 @ 15:13 | Răspunde

    • Si eu pot sa spun la fel: o surpriza deosebit de placuta. Nu esti mai mica – suntem la fel de „mici”. Deci. ele erau in revista ! Si eu aveam obiceiul sa decupez articolele care imi placeau. As vrea, daca nu cer prea mult, sa-mi mai povestesti un pic mai mult despre acel plic cu articole decupate… despre mama ta… Cred ca aici sunt multe lucruri foarte interesante !!!

      Comentariu de afractalus — 31/05/2012 @ 13:49 | Răspunde


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: