Octavian Paler – Oraşe şi filosofie 2

    Rembrandt – Cottage among Trees

   La drept vorbind, nu înţeleg de ce Rembrandt este astăzi un pictor căutat. Nu-mi explic ce caută între umbră şi lumină, acolo unde stau filosofii lui Rembrandt, un secol care a transformat morala pragmatică în mit şi în prilej de a dispreţui spiritul; un secol care-ţi dă uneori impresia că se îndreaptă cu cele mai moderne mijloace, limuzine, autobuze cu aer condiţionat, trenuri ultrarapide, avioane supersonice, spre nicăieri. În ce mă priveşte, îmi vine greu să cred că progresul înseamnă a trece de la mersul cu mijloace rudimentare la o alergătură cu mijloce de lux. Mă încăpăţânez să cred că el depinde în primul rând de sensul pe care-l capătă drumul. Şi mă gândesc adesea că Socrate desculţ a ajuns mai departe decât atâţia globetrotteri care vântură azi lumea cu avioanele cele mai moderne. De aceea, repet, nu înţeleg ce caută în toate astea obsesia lui Rembrandt. Fiecare secol şi-a avut favoriţii săi. Al nostru are o înclinaţie ciudată tocmai spre cei care-l contrazic. A scuturat praful de pe numele lui El Greco, I-a făcut postum dreptate lui Van Gogh şi, între crime şi remuşcări, şi-a găsit timp să se intereseze de Rembrandt.

Fără îndoială, nu e asta singura ciudăţenie a secolului nostru. Poate niciodată nu s-a vorbit mai mult despre paradisurile pierdute şi despre Don Quijote. Dar Rembrandt nici măcar asta nu ne oferă. Dreptul la iluzie. Dimpotrivă, el sfâşie ceea ce a ţesut Don Quijote. În umbra care-i înconjoară pe filosofii săi se vede uneori chiar prea clar, încât nu mai putem evita un adevăr pe care n-am vrut, poate, să-l vedem: că labirintul de care vorbesc legendele grecilor se află în realitate în noi.

Rembrandt, din autoportretele de bătrâneţe, este un Rembrandt care a străbătut labirintul. El ştie cum arată Minotaurul şi de aceea râde ca un saltimbanc. A văzut securea dublă şi de aceeaa ştie că tichia sa de saltimbanc este în acelaşi timp o cunună de lauri. Că râsul insolent din gura lui ştirbă este şi un strigăt de triumf. Că faţa lui brăzdată de zbârcituri este adevărul unui filosof care ştie totul sau aproape totul despre om. La intrarea în labirint, era şi el ca toţi negustorii din Amsterdam. Preţuia lucrurile scumpe şi cunoştea valoarea lor. La ieşirea din labirint n-a mai rămas nimic din negustorul de odinioară care strângea obiecte de artă şi făcea, ca toată lumea din Amsterdam, afaceri. Acum, la bătrâneţe, Rembrandt nu e decât un falit singuratec, părăsit de toţi. Cine îl mai înţelege ? Nimeni sau aproape nimeni. Inclusiv cei cărora le-a făcut portretul. Inclusiv spiritele cele mai cultivate ale vremii sale. Poate că şi foştii prieteni îi spun, cum îl numesc vecinii, “bufniţa”, pentru că iese numai noaptea. În orice caz îl ocolesc. Căci steaua lui Rembrandt a declinat odată cu starea lui. Practicii olandezi din secolul al XVII-lea pentru care nu au dreptate decât cei care reuşesc nu pricep ce importanţă mai poate avea un pictor falit. Pentru ei Rembrandt este terminat ca artist pentru că a eşuat în singurul lucru în care ei credeau cu adevărat: în reuşita socială. Eşuând în reuşita socială, fireşte că Rembrandt a eşuat, din punctul lor de vedere, şi în artă. Casa lui Rembrandt e pustie sau aproape pustie. Numai creditorii o mai caută pentru a-şi obţine banii împrumutaţi. În autoportretele pe care şi le face acum, Rembrandt seamănă din ce în ce mai puţin cu un negustor şi din ce în ce mai mult cu un filosof, dar asta nu înseamnă nimic într-un oraş care l-a silit pe Spinoza să plece.

 

   Rembrandt – The Stone Bridge

  Filosofia nu se bucură de stimă la Amsterdam decât în forma în care o profesează Descartes, dar Rembrandt la bătrâneţe şi filosofii pictaţi de el nu gândesc ca Descartes. Gândesc, poate, ca Spinoza şi tocmai de aceea vor avea singurătatea lui Spinoza. În ultima instanţă, falimentul lui Rembrandt este un esec mult mai profund decât s-ar parea. Nu e vorba de o chestiune pur financiară, de o problemă între Rembrandt şi creditorii săi. E, de fapt, o problemă între Rembrandt şi oraşul în care locuieşte, mai exact de o problemă între cel care caută un sens dincolo de aparenţe şi lumea care crede că numai aparenţele sunt reale, numai ele au un sens. Şi că, deci, sfidarea reuşitei sociale, în sensul practicilor negustori olandezi, nu e decât eşecul profund al cuiva care nu mai înţelege nimic, nebunia unui excentric care nu ştie că unu şi cu unu fac doi şi că poliţele neachitate duc totdeauna la faliment. În cazul lui Rembrandt, eternitatea iluzorie în care crede arta se află faţă în faţă cu cei care cred numai în ceea ce se poate numara şi cântări. Arta cu mâinile goale se află faţă în faţă cu o morală care respectă numai poziţia sigură şi prosperă. Câtă vreme Rembrandt a acceptat idealurile acestei lumi practice, câtă vreme el a fost dispus să picteze ceea ce negustorii Amsterdamului aşteptau de la el, adică gloria prosperităţii lor, pictorul a fost răsplătit. În clipa în care el a lăsat să se înţeleagă limpede că nu-l mai interesau rangurile şi conjuncturile, preferând să se bată cu morile de vânt, patricienii din Amsterdam au început să-l ocolească şi nu i-au mai recunoscut nici arta. Falimentul lui Rembrandt nu era un faliment oarecare. El sancţiona nu numai nepriceperea lui Rembrandt în afaceri, ci orgoliul lui de a crede în arta lui mai mult decât în cariera lui. Într-o casă ocolită de toată lumea, gândeau probabil negustorii din Amsterdam, va fi limpede eşecul unui artist care şi-a îngăduit să dispreţuiască valorile preţuite de ceilalţi.  

    Rembrandt with Raised Sabre

 

Numai că, de peste trei veacuri, râsul lui Rembrandt din autoportretul unde seamănă cu un saltimbanc sună din ce în ce mai sarcastic şi mai semnificativ.

Publicat in Revista “Flacăra” nr.1370 – 10.09.1981

Octavian Paler – Cazul Rembrandt (VIII). Bufniţa (2).

Rodin ne îndemna să comparăm mâinile a două portrete pictate de Tiţian şi de Rembrandt. Mâna lui Tiţian, adăuga el, va fi dominatoare; cea a lui Rembrandt modestă şi curajoasă. La Tiţian se observă energia semeaţă care, fără îndoială, îl anima pe el însuşi.

Nudurile sale sunt la fel de trufaşe ca şi aristocraţii săi. În vremee ce Rembrandt nu priveşte niciodată lumea cu ochi de senior. Lumina lui ţâşneşte din umbre ca dintr-un mâl dureros. De fiecare dată lumina învinge umbrele şi de fiecare dată  ea păstrează amintirea efortului ei dramatic de a se naşte. Aici nu mai e loc de trufie. Sufletul aspiră spre altceva. Orgoliul nu mai e o soluţie eficace când eşti plin de suferinţă. Trebuie o soluţie mai înaltă.

Autoportretele lui de după cincizeci de ani poartă aproape toate pecetea unor experienţe amare. Chipul e brăzdat de riduri, înmbătrânit. Ce-l doare oare mai mult? Ruina? Moartea celor apropiaţi? Răutatea omenească? Declinul popularităţii? Singurătatea din ce în ce mai apăsătoare? Uneori uşa atelierului din care nu se aude nimic se deschide şi atunci surprindem pe faţa lui o grimasă. Sau o expresie de profundă dezamăgire. Dispreţuieşte acum tot ce nu I se mai pare esenţial. Dar nu putem trăi, din păcate, numai cu pasiunea pentru absolut. Din când în când măcar, avem nevoie de fericire. Relativă chiar. Mâna întinsă să obţină totul simte nevoia măcar de firimituri. Sunt rari cei care reuşesc să atingă asceza absolută, care n-o regretă şi trăiesc cufundaţi în ea, încât renunţă chiar s-o mai exalte. Sau aceştia nu ne-au spus adevărul. Şi-au trăit neştiuţi de nimeni ezitările, îndoielile, remuşcările, lăsându-ne să credem că au găsit în singurătatea lor tot ce căutau.

Rembrandt nu face parte dintre ei. El se numără printre cei care recunosc. Aşa cum nu-şi ascunde nasul prea mare şi buzele cărnoase, nu-şi ascunde nici deziluziile. Din când în când le lasă să-I înnegureze privirea. Seamănă desigur cu Pascal mai mult decât cu Spinoza care a umblat atâţia ani pe aceleaşi străzi ca şi el. Şi parcă toate corăbiile care au venit în portul Amsterdam şi toate cele care  au plecat l-au învăţat să speree şi să cunoască preţul decepţiei. S-a obişnuit să fie atât de retras, încât poate că lumea nici nu va observaa când va dispare.

Va pătrunde în moarte ca în tenebrele picturii sale. Între timp soarele va străluci peste oraş şi, atentă la ceea ce se vede în lumină, lumea nu va observa pe cel ce se pierde în umbră; care, în ultimii săi ani, s-a simţit probabil la fel de aproape ca Oedip de adevăr şi de moarte.

Dar această disperare mărturisită nu înseamnă un început de speranţă? Fraternitatea noastră cu Rembrandt se realizează tocmai acolo unde el e mai singur, unde arată ca Iov. El ştie că tristeţea e în acelaşi timp nedreaptă şi dreaptă, căci face să strălucească viaţa până la suferinţă. Şi dacă se îndoieşte adesea, ar trebui spus că lui Rubens i-au lipsit tocmai îndoielile pentru a fi un pictor la fel de profund. Există, totuşi, mărturisiri pe care le facem greu. Nimănui nu-I face plăcere să recunoască eşecul judecăţilor sale despre fericire. Mai ales un om care-şi cunoaşte valoarea. El trebuia să adopte o mască hilară ca să facă o mărturisire atât de dificilă. În tinereţe, sfida destinul nejenându-se să râdă uneori în timp ce picta, dar atunci râsul nu era un remediu, ci o provocare. Credea, poate, că omul nu triumfă asupra timpului decât glorificândd clipa sau luând-o în derâdere. Acum, râsul lui Rembrandt e râsul lui Iov. S-a scuturat de vanităţi. Şi parcă nu mai poate opune visului decât această mască schimonosită de un râs tragic.

Dacă i-am crede pe unii filosofi, numai singurătatea ne poate da acces la existenţă. Şi numai cel care a ştiut să se întâlnească astfel pe sine e capabil să întâlnească un alt izolat.

Da, foarte bine, domnilor. Numai că vor exista totdeauna în legătură cu asta multe întrebări spinoase. Cum să credem că un artist trebuie să înceapă prin a învăţa să sufere? Cum să ne împăcăm cu ideea că fericirea e un profesor mediocru şi apoi un rău platnic? Şi chiar în cazul lui Rembrandt. Unde e acea privire fără spaţiu pe care am întâlnit-o în cele mai multe dintre portretele sale? Şi ce să spunem despre înţelepciune în faţa unui om căruia I-a rămas atât de puţin? Filosofii lui Rembrandt sfârşesc într-o înţelepciune fără iluzii; singura în care mai cred ei într-o clipă ca asta e că un hohot de râs le va da ceea ce le-a refuzat învăţătura lor.

Atât de puţin sau atât de mult? Căci după tot ce s-a întâmplat, omul ştie încă să râdă. E o dovadă că n-a fost înfrânt. Ultima, poate, şi cea mai penibilă, dar o dovadă. Noaptea îl va cuprinde pe Iov ca o apă neagră când râsul va înceta. Deocamdată ceea ce împiedică moartea este acest râs cabotin. Singura armă care i-a rămas, se pare, lui Rembrandt în tăcerea care-l înconjoară. Nu, mai există ceva. Un amănunt tulburător pe care-l descoperim în aceste autoportrete. Cu cât dezamăgirile şi loviturile nu-l ocolesc pe Rembrandt, cu atât culoarea sa devine mai caldă şi mai somptuoasă. În aceste pânze de sfârşit există o splendoare a tonurilor care ne face să punem totul la îndoială. Şi când râsul se va opri, va urma probabil o linişte anume care nu există decât la  el, la solitarul din Amsterdam.

În această singură clipă tăcerea sfâşie umbrele ca un fulger. La lumina ei, chipul bătrân al lui Rembrandt ne apare ca obrazul unui profet. Râsul tocmai încetează lăsând fulgerele să vestească furtuna.

Publicat in „Flacara” nr. 1281 – 27.12.1979

Octavian Paler – Cazul Rembrandt (VII). Bufniţa (1)

Self Portrait as Zeuxis

Acest bătrând râde. Amar. sarcastic. Dureros. Ca un cabotin. Doamne, şi el e Rembrandt ! Geniul se tăvăleşte în noroi şi noi, fiii unui veac pragmatic, am fi înclinaţi să credem că face asta dintr-un calcul ascuns. Obişnuiţi să căutăm fiecărui gest un mobil profitabil, nu ne trece prin minte că încearcă să se salveze prin râs de singurătatea care-l apasă la cincizeci şi nouă de ani. Am văzut atâta impostură arogantă încât suspectăm un geniu care se preface umil. Nu cumva îşi bate joc de noi ? Dacă în clipa următoare îşi va azvârli scufia din cap şi ne va fulgera cu privirea ?

Abia după un moment de perplexitate, ne dăm seama că nu mai putem rămâne înlăuntrul picturii. Trebuie să recunoaştem că pictorul e un om şi că arta nu e decât un mod de a trăi; că au existat Michelangelo, Shakespeare, Rembrandt, dar pe lume n-au trait decât ei, iar fericirea şi motivele de tristeţe nu se decid în biblioteci şi muzee; acolo cel mult ne-am putea anihila amintirile, departe de vacarmul atâtor ispite ale străzii, dar de ce am face-o ?

Pentru ca arta să viseze când ea trebuie să adopte o atitudine ? Pentru a ne pecetlui buzele când vorbele caută o deslegare ? Vizitatorii muzeului din Köln privesc nedumeriţi autoportretul acesta, penultimul pe care l-a pictat Rembrandt. Romantismul ne-a învăţat că geniul rămâne strălucitor şi glacial deasupra vicisitudinilor şi umilinţelor sordide, invulnerabil ca un Ahile pe care Tetis nu l-a ţinut de călcâi când l-a scufundat în apa Styxului la naştere şi, iată, în faţa lor un bătrân care se frânge de spate şi întoarce un obraz schimonosit.

Unde este legenda flăcării sacre care arde neîntinată de răutăţi şi de colcăiala ambiţiilor larvare ? Aici nu e decât un om, un biet om hărţuit care râde. Rembrandt este tot o rană şi prin toţi porii simte presiunea unei lumi ce duşmăneşte spiritul şi nu-şi menajează victimele. Stă ca un actor încovoiat în faţa publicului şi râzând umil. “Domnilor, aţi câştigat. arta se apleacă în faţa dumneavoastră. Ea nu poate face nimic împotriva răutăţii, a noroiului şi a neantului. Iată-mă în faţa dumneavoastră înfrânt şi obosit. Nu-mi mai rămâne decât să râd. Noapte bună”. Acest pictor ne-a smuls cu râsul lui din ocolul stereotip al muzeului. Afară, în forfota străzii, dacă un bătrân ar râde astfel către trecători ar fi luat drept o paiaţă sau un nebun. Bietul rege Lear cât a decăzut ! Hobbes vorbea despre ura mediocrilor împotriva oamenilor de talent. Pe chipul lui Rembrandt nu mai e nici o îndoială că această ură a găsit mijloace să-şi arate puterea. Viaţa nu e un joc. Chiar dacă seamănă uneori cu o ruletă care se învârte ameţitor.

Cine pierde nu are dreptul la compasiune. Singurul câştigător e totdeuna moartea, a zis cineva care ştia ce vorbea. Şi Rembrandt însuşi priveşte parcă învârtirea ameţitoare a ruletei. Râsul i-a îngheţat pe buze, inutil. Între timp, creditorii s-au mai rafinat. Şi atâta brutalitate nu se mai teme de râsul unui artist. Ea va aşeza tabloul în muzee şi-şi va vedea de treabă pe străzi. Iar Rembrandt face parcă o reverenţă, umilind încă o dată arta înainte de a o răzbuna prin eternitatea lui. “Aplaudaţi, domnilor, şi surâdeţi. Întoarceţi capul dacă vă deranjează vreun amănunt şi surâdeţi. Dormiţi liniştiţi, fără remuşcări şi surâdeţi. Totul e să vă puteţi suporta”. Ultimele cuvinte ale bătrânului s-au înecat într-un nou acces de râs. Stânjeniţi, cei care-l privesc stupefiaţi nu mai ştiu ce să creadă.

Am vrut să scriu odată o istorie a surâsului, convins că ea ne-ar dezvălui multe lucruri. Dacă zâmbetul lui Filip al Spaniei ascundea un pumnal, al altora a ascuns teama de moarte. Iar grecii, la un moment dat, au arătat destinului acelaşi surâs cu care au încercat să câştige bunăvoinţa lui Nero, declarându-l învingător la întrecerile olimpice deşi sosise ultimul în cursă. Pe buzele statuilor începe să fluture atunci un surâs care, treptat, nu le va mai lăsa nici o speranţă. Am ajuns astfel la concluzia că adesea, când n-a vrut pur şi simplu să evite, surâsul a înflorit dintr-o conştiinţă tragică. El era semnul că zeiţa înţelepciunii nu mai avea în clipa aceea puterea să ridice o lance. Cultura a fost nevoită să schimbe, aşadar, armele. A înlocuit lancea cu un surâs. Scopul ei era însă acelaşi, să înarmeze o frumuseţe prea vulnerabilă cum este aceea a omului. Rembrandt râde aici din precauţie.

Acum nu mai iese din casă decât noaptea. Vecinii îl poreclesc de aceea “bufniţa”. Pictura l-a despărţit întâi de cei care nu pictau, iar ideile diferite l-au despărţit şi de pictori. Trăieşte într-o izolare aproape completă, care se lărgeşte din ce în ce mai mult în jurul său. Între noapte şi zi, între lumină şi umbră, între viaţă şi moarte. Bătrâni fără nume vin din când în când în atelier şi îi pictează din plăcerea sa. Tot nu ar avea cu ce să-l plătească. Şi uneori singurătatea îi e necesară în aceeaşi măsură ca afecţiunea. Dar cum să fii înţelept când în jurul tău sunt numai fantome ? Cum să fii înţelept în singurătate când n-ai reuşit să fii înţelept în fericire ? Îngerul a luat acum chipul desnădejdii şi încearcă să-l convingă pe artist să cedeze, să renunţe.

Dar în clipa aceea Rembrandt izbucneşte într-un hohot de râs. Un râs care sună aproape ca o insultă la adresa celor care aşteptau altceva decât acest râs ciudat. În autoportretele dinainte ne apărea ca un bătrân leu rănit. Acum leul e un bătrân vrăjitor care ne aminteşte de Verlaine: Le rire est ridicule autant que décevant. Unde am mai văzut un asemenea râs ? La clovni, poate. Atunci ce caută el pe chipul unui artist de talia lui Rembrandt ?

Publicat in „Flacara” nr. 1280 – 20.12.1979

Octavian Paler – Cazul Rembrandt (VI). Bătrânii

 

Rembrandt - Self Portrait (1669)

Pictura începe acolo unde cuvintele se opresc. Poate nicăieri nu e mai evident acest fapt ca la Rembrandt, iar înlăuntrul operei lui Rembrandt în tablourile sale cu bătrâni. Ei sunt atât de absorbiţi de gânduri, încât au uitat parcă demult să mai vorbească. Nu mai au nevoie de cuvinte decât pentru a-şi cerne singurătatea în raţionamente. Înţelepciune ? Dacă ţinem cu orice preţ, putem să-i spunem şi aşa. Deşi a te numi înţelept înseamnă a păstra încă, din ceea ce ai lăsat în urmă, o parte de vanitate. În timp ce aceşti bătrâni cu feţe liniştite, îmbrăcaţi uneori în veşminte sacerdotale, alteori în haine obişnuite, cu care se vor fi plimbat şi pe străzile Amsterdamului, tocmai asta au reuşit.

Pierzându-şi tinereţea, ei au câştigat cel puţin libertatea de a se confrunta cu destinul fără emoţie şi fără să mai aştepte nimic. Poate doar umbra care înaintează spre ei. Noaptea unde nu vor mai avea nevoie de un nume. Uneori parcă îşi amintesc strigătul lui Michelangelo : ¨ La ce bun toate când sfârşeşti ca acela care vroia să treacă marea şi se scufundă în mlaştină ?¨ Pe urmă redevin calmi. Văduviţi de luxul acţiunii, se cufundă în meditaţie. În trupul învins, a mai rămas o victorie posibilă : accea de a înţelege. Înţelepţii lui Rembrandt provin din oameni înfrânţi, dar ei au un scop care-i obligă să trăiască încă.

Au uitat şi că sunt modele. După cum, pictându-i, Rembrandt le-a uitat, se pare, numele. El caută pe feţele uzate de vârstă altceva decât o identitate. Bătrânii l-au atras întotdeauna, iar bătrâneţea l-a atras l-a fascinat încă din tinereţe. Pentru că atunci n-o putea picta uitându-se în oglindă, a făcut de mai multe ori portretul mamei sale şi al tatălui său. Şi chiar pe el însuşi s-a îmbătrânit voit uneori, în autoportrete, pentru a studia bătrâneţea. Într-un autoportret, pe care l-am văzut la Luvru, în care lumina a fost pusă să arate fără milă ridurile, s-a înfăţişat ca un om de patruzeci şi cinci de ani, deşi n-avea decât douăzeci şi opt când l-a pictat.

Renaşterea crezuse în frumuseţea eternă, ca şi grecii, şi în gloria trupului, dar Rembrandt pare să ştie din tinereţe că această frumuseţe e trecătoare şi că gloria trupului va apune. Chiar când exultă, el nu uită că această clipă va trece. Nu se amăgeşte aproape niciodată că s-ar putea sustrage timpului. Se simte mereu înăuntrul lui şi observă cu o infinită tandreţe curgerea lui ireparabilă. Îl atrag bătrânii cu atât mai mult cu cât pare convins că a şti să îmbătrâneşti e unul din lucrurile cele mai dificile. Mereu la luminile unui foc în crepuscul, el priveşte obrazul omenesc fascinat de ravagiile pe care le face timpul şi uimit de bogăţia de gânduri care i se opune. Filosofii lui preferă să consimtă că viaţa e trecătoare decât să-i dea un chip neadevărat, însă tot ei privesc cu şi mai multă căldură viaţa după ce i-au înţeles adevărul. Poate nici o iubire nu e mai copleşitoare ca o iubire fără speranţă. Ea nu-şi poate găsi consolări şi atunci singura ei soluţie e să devină mistuitoare. De aceea, oare, un pictor al bătrâneţii ne emoţionează mai mult decât toţi cântăreţii perfecţiunii ? De fiecare dată, când modelul lui Rembrandt e un om încovoiat de timp, geniul său ţâşneşe fără limite. Intuim că pictorul nu se simte şi nu ne minte şi de aceea e cel mai omenesc sintre toţi. Însuşi Dumnezeu ştie în atelierul lui Rembrandt că e muritor.

¨Dintre toate ruinele din lume, ruina omului este desigur cea mai tristă de văzut¨, exclama Théophile Gautier, dar ascultându-l, simţim nevoia să-i replicăm : pentru ce ne spui asta, domnule Gautier ? În schimb, Rembrandt ne emoţionează tocmai pentru că nu caută la bătrânii săi o înţelepciune posomorâtă. Cu alte cuvinte, nu este un pictor al decrepitudinii. Dimpotrivă, el dă bătrâneţii o aureolă pe care trupul tânăr n-o are. Nu ignoră declinul fizic, dar câtă nobleţe în liniştea acestui declin. Şi poate nu întâmplător, pe măsură ce Rembrandt rămâne mai sungur, bătrânii pictaţi de el se înmulţesc. Aproape toţi sunt luminaţi de soarele în amurg. Sărăciţi de forţa trupului, ei se îmbogăţesc spiritual. În tinereţe au putut fi aventurieri, condotieri, orice. Acum sunt filosofi. Sunt mai în vârstă decât Rembrandt şi mai înţelepţi decât el. Au văzut multe şi au înţeles multe. Chiar cei care nu s-au mişcat din portul Amsterdam cunosc întreaga lume. Şi întreaga noastră istorie. Ştiu ce-am greşit şi sunt gata să ne spună. Aşteaptă numai clipa de linişte când vom fi în stare să auzim o poveste spusă fără vorbe. Şi uneori am impresia că departe de a fi o stare de decrepitudine, bătrâneţea este, în ochii lui Rembrandt, o apoteoză, un triumf al umanului. Dacă trupul îşi recunoaşte fragilitatea, triumfă în el înţelegerea tandră a acestui adevăr.

Rembrandt însuşi, pe măsură ce îmbătrâneşte renunţă în autoportrete la podoabe. În schimb, ochii caută în oglindă mai întrebători. S-au îmnulţit umbrele ? Răspunsul întârzie, dar din vaga oboseală a culorii ne dăm seama că nu poate fi multă vreme amânat. Ca şi filosofii săi, pictorul ştie că orele de nisip dansează în clepsidră şi ultima ucide. Însă cât de bine se vede acum că la căderea serii obiectele devin străvezii înainte de a se învălui în umbră. Şi cu siguranţă Rembrandt simte în asemenea momente că poate ajunge la limitele picturii.

Acum înţelegem de ce aproape trei sferturi din opera lui sunt portrete. Nu-l mai interesează din întreaga natură decât omul, iar din om nu-l mai interesează decât ceea ce ne poate zgălţâi din somnolenţa stupidă în care trăim câteodată. Şi dacă Papini avea dreptate că nu se poate judeca un om decât la sfârşitul vieţii, acum e momentul cel mai prielnic pentru a ne apropia de Rembrandt. De multă vreme, bătrânii lui aşteaptă tăcuţi clipa când cei ce trec prin faţa lor vor fi în stare să înţeleagă ce-ar vrea să pună.

Publicat in „Flacara” nr. 1279 – 13.12.1979

Octavian Paler – Cazul Rembrandt (IV). Lupta cu îngerul

 

Rembrandt Van Rijn

Un contemporan al său ne asigură că Rembrandt n-ar fi deschis uşa nici primului monarh din lume. Nu e, ca Rubens, un pictor care să lucreze sub privirile curioşilor înghesuiţi în atelierul său ori, ca Rafael, să umble însoţit de admiratori şi muzicanţi. E din tagma celor care au nevoie să fie singuri când vor să spună ceva. Doar el şi şevaletul din faţa sa, pentru a începe de fiecare dată, ca Iacob, lupta cu îngerul.

În această scenă pe care abia reuşesc să mi-o închipui se află întreaga taină şi măreţie a artei. O luptă plină de ezitări începe. În care nici o victorie anterioară nu mai contează şi totul trebuie luat mereu de la început. Speranţa, în primul rând. Cel care se luptă este întotdeauna un om care speră. Altfel, Rembrandt n-ar mai putea lua penelul decât pentru a-şi flata epoca, renunţând să-i mai fie de folos din moment ce nu-i mai pretinde nimic. Dar el se retrage în atelier pentru a-şi urma calea, nu pentru a căuta soluţii de prosperitate. Lupta cu îngerul e totdeauna o luptă aspră şi Rembrandt ştie foarte bine că în această luptă victoria nu se poate cumpăra. Se poate smulge, aşa cum smulge el umbrelor lumina, dar uneori triumful e mai dureros decât înfrângerea. Nu asta contează, aplauzele din jur. Le-a auzit şi ştie ce preţ au. Mult mai important e să asculte liniştea. Să se asemene filosofilor săi, singurii de la care are ceva de învăţat.

E adevărat că Amsterdamul i-a fost fără voie un profesor bun. L-a declarat pictor la modă, cel mai căutat, iar în clipa când popularitatea a devenit primejdioasă şi elogiile ameninţau să sufoce murmurul lăuntric care a fost totdeauna vocaţia lui Rembrandt, i-a întors spatele. În acelaşi an în care Spinoza a fost excomunicat, bunurile lui Rembrandt au fost scoase la licitaţie. Colecţiile de artă îi sunt luate de creditori. Din naufragiul falimentului îi rămâne doar şevaletul. Acum îngerul nu mai e înger, ci o forţă care nu acceptă nimănui să fie el însuşi decât cu condiţia să se asemene celorlalţi.

Dealtfel, nişte oameni care pretuiesc cum se cuvine spiritul practic n-au ce face cu compasiunea sau înţelegerea. Comandându-şi portretul, ei nu sunt interesaţi de viaţa interioară, ci de o afacere cu destinul. Plătesc pentru a-şi cumpăra o şansă de eternitate sau măcar de supravietuire. Nu vor să-şi vadă obrazul aruncat în umbră, ci bine luminat. Sunt oameni practici, nu filosofi. Se gândesc la reuşita socială, nu la noaptea care va veni. Să le facem din asta o vină ? În definitiv, Renaşterea a înflorit la Florenţa printre baloturi de lână şi de mătase. Profeţii lui Rembrandt s-au plimbat pe cheiurile Amsterdamului, amestecaţi în lumea pestriţă a portului, uitându-se cum se încarcă şi se descarcă mărfurile din corăbii. Au simţit mirosul mirodeniilor aduse de peste mări şi, poate, spre deosebire de Rembrandt, au avut mirajul călătoriilor.

Dacă erau într-adevar înţelepţi, au înţeles că într-un oraş de negustori meritele se cântăresc pe aceeaşi balanţă pe care se cântăresc mătăsurile şi covoarele. Cine are timp de viaţa interioară într-o lume preocupată ziua şi noaptea să vândă şi să cumpere ? Cine să pună preţ pe linişte când zgomotul e atât de profitabil ? Şi pe cine interesează problema perspectivei când pentru a prospera ca artist trebuie să ştii să flatezi ? Lumea care-l doboară pe Rembrandt nu-i porunceşte să-şi ridice privirea spre cer, ci îi aminteşte regulile sale. Şi e cu atât mai brutală cu cel care nu mai vrea să măgulească nimic.

Dacă ar fi urmat gusturile clienţilor săi, Rondul de noapte ar fi fost un tablou care ni i-ar fi arătat pe aceşti bravi archebuzieri eventual în jurul unei mese lungi, la un banchet, luminaţi toţi la fel, întrucât toţi au plătit la fel. În loc de asta Rondul de noapte e o capodoperă de mister. Tumultul lui anunţă singurătatea care începe pentru un artist care, după ce a crezut ani de zile în reuşita socială, acum nu mai crede decât în arta sa.

Să recunoaştem, totuşi, fără ocoluri că există cineva care pierde aici. Omul căruia favoarea publică i-a întors spatele. Nu e nevoie de amănunte pentru a dovedi asta. Cunoaştem prea bine ce s-a întâmplat după ce ora barocă a colecţiilor preţioase şi a stofelor scumpe a trecut pentru Rembrandt. Nu cumva e un orgoliu prea mare să vrei să fii tu însuţi când nu ţi se cere decât să fii ca toată lumea ? Ni-l amintim pe Rembrandt dintr-un autoportret mai vechi, unde stă cu Sakia pe genunchi. Um Rembrandt prosper, vag ameţit de reuşită, gândind uneori, probabil ca negustorii care îi fac comenzi. Încă puţin şi pictorul ar fi prea ocupat să-şi ducă povara acestei faime avantajoase ca să mai semene bătrânilor cufundaţi în visul lor interior pe care penumbra îi absoarbe încet şi care îl atrag atât de mult.

Sunt momente când succesul ameninţă să  triumfe asupra neliniştii şi viaţa să triumfe asupra artei. Prea la modă, Rembrandt ameninţă să nu mai fie Rembrandt. Pe nesimţite, cununa de lauri risca să se transforme în lanţ. Amsterdamul Ii arată astfel capcanele compromisului şi ale gloriei. Ni-l închipuim pe Rembrandt recomandându-se “negustor”, nu pictor ? Şi totuşi a făcut-o. Dar în clipa când jocul a devenit primejdios, geniul său şi obtuzitatea celor din jur i-au venit în ajutor. Ca atâţia artişti care şi-au făcut dreptate singuri, Rembrandt a fost silit să caute o compensaţie într-o consecvenţă sporită. Ceea ce a pierdut viaţa, a câştigat arta. Pe măsură ce viaţa lui pare opera unui neînţelept, înţelepţii lui sunt mai tulburători. Cum să nu admirăm faptul că fiind ani de zile pictor la modă succesul nu i-a fost fatal ? Iată că în deşerturile zgomotoase Infrângerea poate fi uneori o oază.

Publicat in „Flacara” nr. 1277 – 29.11.1979

Octavian Paler – Cazul Rembrandt (III). Lumina

 

Rembrandt - Self Portrait with Plumed Beret

Aduse din Orient, lalelele au devenit repede o pasiune naţională, o pasiune care făcea ravagii şi-i ameţea pe aceşti chibzuiţi olandezi, împingându-i la extravaganţe financiare. În vremea lui Rembrandt bulbii de lalea se negociau ca valorile la bursă. Şi daca datele rămase sunt exacte, s-a plătit pentru un soi rar de lalea cinci mii două sute de florini, în timp ce un portret al lui Rembrandt costa îndeobşte o sută de florini.
Nici măcar un tablou celebru de Rafael nu izbutea să concureze cu bulbii din soiul Amiral Liefkens ! Cu toate acestea, floarea adusă din orient nu excelează printre cele cu care Rembrandt o împodobeşte pe Saskia când o pictează în Flora. El preferă flori mai modeste. Fapt destul de curios pentru un necumpătat, care nu e avar decât cu lumina din tablourile sale.

Această lumină îi scaldă numai jumătate de obraz într-un autoportret de tinereţe, singurul în care s-a idealizat. Aici înţelepciunea nu-i spune, se pare, nimic tânărului pictor. Alte virtuţi pare să prefere şi în primul rând arta de a răzbate în viaţă. Nu e firesc când ai douăzeci şi trei de ani şi încă n-ai aflat ce este dezamăgirea ? El crede în lumea de la care aşteaptă să-i recunoască valoarea şi o priveşte cu optimism după ce şi-a studiat cu grijă chipul pe care-l va arăta clienţilor săi. Dar aceasta nu e încă “lumina lui Rembrandt”, care nu neagă întunericul, ci desnădejdea.

Dacă într-un muzeu de artă greacă statuile ar fi aranjate cronologic, am observa probabil destul de bine cum viaţa interioară a personajelor sculptate estre atrasă tot mai mult spre suprafaţa marmurei până când ea se transformă în surâs şi apoi surâsul oboseşte. În clipa când viaţa interioară ajunge chiar la suprafaţa marmurei, arta greacă moare. În schimb, dacă ar fi puse într-o ordine cronologică portretele lui Rembrandt, am observa cum în pânzele olandezului se întâmplă un fenomen invers. Din ce în ce mai mult viaţa interioară capătă profunzime, iar în ochii bătrânilor se oglindeşte parcă însăşi istoria lumii. Detractorii îl numesc “prinţul tenebrelor”, dar ceea ce nu văd ei e că acest subtil alchimist nu îndreaptă lumina spre formele pictate, ci o smulge din ele.

Un alt olandez va spune mai târziu că există o lumină pe care numai noaptea ne-o descoperă: cea a astrelor. Şi, astfel, Van Gogh ne lămureşte de fapt ce este lumina lui Rembrandt. Ea are nevoie de umbre ca să strălucească. Ţîşneşte aproape totdeauna din tenebre, ca archebuzierii din Rondul de noapte care ies din obscuritate înaintând spre spectator sub soarele de la sfârşitul după amiezii.
E ora la care Leonardo îi sfătuia pe pictori să observe şi să picteze dulceaţa unui obraz în penumbră ; ora când aripile morii de vânt din copilăria lui Rembrandt încremenesc între câmpie şi cer, iar clopotele pioase fac umbrele amurgului să participe la miracolul vieţii. Sfâşietor miracol, căci umbrele ameninţă lumina şi în acelaşi timp o exaltă. Poate de aceea acest ceas are o melancolie pe care Rembrandt n-o defineşte niciodată până la capăt.
Totuşi, nimeni până la el n-a îndrăznit să întunece trei sferturi din tablou pentru a ne atrage atenţia asupra părţilor care-l interesează cel mai mult, unde zitările par să înceteze. Acest senior al umbrei este în realitate un profet al luminii. În fiecare tablou al său umbra se luptă cu lumina ca Iacob cu îngerul. Umbra vrea parcă să smulgă luminii binecuvântarea, iar lumina să coboare în viaţa lăuntrică şi s-o scoată la suprafaţă. Învăluit în noapte, profetul strigă şi strigătul lui este totdeauna luminos.

A fost învinuit că înjoseşte miturile când pictează nuduri, folosindu-le ca pretext pentru a dezbrăca o slujnică. În parte era adevărat. Zeii îşi pierd acum nimbul. Sau mai bine zis au cedat locul unor bătrâni taciturni care au mai multă elocinţă decăt ei. Dar există un mit mai necesar şi mai înjosit decât  omul, de atâtea ori pus să poarte un nimb de noroi şi de sânge ? Rembrandt se foloseste de umbre pentru a pune în lumină o umanitate de care avem nevoie, care se gândeste pe ea însăşi ; în care ne recunoaştem neliniştile şi dilemele, căci acest pictor al universului interior scormoneşte în sufletul nostru, face să vibreze coarde ruginite, ne atinge cicatricile şi ne sileşte să constatăm că vorbim despre lucruri pe care nu le înţelegem totdeauna cum trebuie. Speranţă ? Iubire ? Ce mai înseamnă ele pentru o minte grăbită să trăiască fără prea multe întrebări ? Iată-le murmurate în aceste ¨priviri fără spaţiu¨ în care ne regăsim cu amărăciunea că adesea am izbutit să fim tocmai contrariul decât am visat.

Măcar de data aceasta le vom auzi ? Fericirea nu depinde de noi, dar pentru uscăciunea unei existenţe epidermice suntem singurii vinovaţi. Şi în zadar am discuta despre conflictul dintre lumină şi umbră dacă nu vedem în Rembrandt un pictor care ne eliberează de constrângeri pentru a ne obliga noi singuri descoperind, puţin surprinşi, că lumina nu sărbătoreşte obrazul, ci îl umple de adevăr.

Şi la Caravaggio am întâlnit această dramaturgie nocturnă. Totuşi aici umbra are altă enigmă. Uneori ea e ca o rugăciune de seară şi mi-l imaginez pe Rembrandt ascultând cum noaptea îşi revarsă umbrele în singurătatea lui, avansând implacabilă ca ploaia din Cei trei arbori. Aceste umbre îl asediază demult, din tinereţe chiar. A cochetat, poate, o vreme cu ele, le-a ignorat uneori, le-a sfidat, dar ele n-au dispărut niciodată. Povestea lui Rembrandt este mai întâi povestea triumfului vieţii interioare. Şi apoi a cuceririi zilei de către noapte.
Dar în clipa crepusculului, ora sa preferată, privirea se va întoarce încă o dată cu o nesfărşită tandreţe spre noi.

Publicat in „Flacara” nr. 1276 – 25.11.1979

Octavian Paler – Cazul Rembrandt (II). Umbra

La Amsterdam, în Rijksmuseum, căutăm, fireşte, Rondul de noapte. Tabloul acesta ne fascinează în aceeaşi măsură în care pe contemporanii lui Rembrandt i-a scandalizat. Vizitatorii trec şi se miră când li se povesteşte că o capodoperă a dat semnalul ruinei pictorului. Se miră ca şi cum obtuzitatea a fost un privilegiu al patricienilor din Amsterdamul secolului al XVII-lea.

Filosofia, spunea un moralist, triumfă uşor asupra relelor trecute şi viitoare, în schimb relele prezente triumfă asupra ei. Cand însă moraliştii ne plictisesc, preferăm să aflăm lucruri ştiute de toată lumea. Cel mai celebru tablou al lui Rembrandt are un titlu incorect, de câte ori am auzit acest paradox ? Ţinut multă vreme într-o încăpere încălzită cu turbă arsă, s-a acoperit cu un strat de funingine care a întunecat culorile. Abia când ea a fost stearsă, s-a văzut limpede că personajele ce ies din obscuritatea unei arcade sunt luminate nu artificial, ci de soare. Întămplarea e aproape simbolică.

 

Afară, în ceaţa subţire amestecată cu ploaie şi cu mirosul marii, casele vechi au aceeaşi tonalitate ca Rondul de noapte. Chenarul alb al ferestrelor încearcă să îndulcească severitatea calvină a zidurilor, aşa cum în moda secolului al XVII-lea gulerul de dantelă atenua răceala hainelor, dar cu acoperişurile lor ascuţite şi pereţii înnegriţi aceste case nu lasă loc la prea multe îndoieli ; ele sunt solidare în faţa apei canalelor şi singure în faţa timpului. Încă există clădiri care au îscris pe faţadă secolul lui Rembrandt ; case de negustori, de cuceritori ai mării, care au ţinut să aibă un aer respectabil şi în portretele comandate pictorilor şi în aspectul locuinţelor pe care şi le-au construit, amintindu-ne nu numai că Descartes a trăit un timp printre aceşti oameni întreprinzători, ci şi că ei nu l-au înţeles decât, poate, pentru faptul că, din prudenţă, şi-a ars Tratatul lumii după ce l-a scris.
Dealtfel şi Spinoza a constatat că nu e tocmai uşor să faci filosofie într-un oraş unde şcoala aspră a succesului a impus ideea că reuşita socială e singurul lucru care merită să fie învăţat. Înţeleg prin urmare că stăpânii acestor case au gândit altfel decât Rembrandt şi că Rembrandt nu le putea semăna, chiar dacă a vrut-o uneori când a jucat la bursă, a făcut negoţ sau şi-a cumpărat singur la preţuri exorbitante gravurile pentru a le ridica în felul acesta cota. Dar nu suntem datori să ţinem seama totdeauna numai de ceea ce s-a întâmplat de fapt.

Există adevăruri de care avem nevoie chiar dacă viaţa le-a ignorat. Iată, o lume care n-a crezut decât în virtuţile bogăţiei nu se sfieşte acum să reclame comparaţia cu tablourile unui falit. După ce s-a străduit din toate puterile să arate că gloria unui artist nu înseamnă nimic când societatea in care trăieşte nu-i mai acordă favoarea sa, iat-o preluând nimbul lui de umbre. Desigur, nu pasiunea pentru Rembrandt a înegrit aceste case şi totuşi îmi place să văd aici o revanşă. Îmi amintesc, privindu-le, că Florenţa şi-a recunoscut public remuşcările pentru exilul lui dante punând pe ziduri plăci de marmură pe care sunt săpate versuri din Divina Comedie. Amsterdamul a sfârşit prin a semăna Rondului de noapte pe care l-a repudiat.

Între zidurile pe care vechimea nu le-a şubrezit, nimic nu pare fragil, cu excepţia romantismului. Descartes pretindea că într-un asemenea oraş poţi să stai toată viaţa fără să te ştie nimeni. Numai ferestrele foarte largi, cu lăcomia lor de lumină, ne fac să întoarcem capul; e greu sa visezi, chiar o clipă fără să fii cât de cât romantic. Dar, putem continua liniştiţi. Umbrele extinse în Amsterdamul vechi ca o igrasie sumbră ni se par nu numai cunoscute, ci şi fireşti. Cum ar putea fi altfel în oraşul lui Rembrandt ? Arcada clădirii din care iese în Rondul de noapte compania de archebuzieri seamănă cu ceea ce se poate vedea uneori în plină stradă. Şi parcă timpul n-a făcut altceva decât să imite tablourile lui rembrandt, într-un Amsterdam convertit la credinţa celui pe care odinioară l-a socotit “primul eretic al picturii” şi l-a învinuit că pictează umbra pentru că nu ştie să redea lumina.

Rembrandt îşi împiedica adesea vizitatorii să-i privească prea de aproape tablourile în atelier, pretextând că mirosul culorilor i-ar incomoda. Din acelasi motiv, s-ar zice, arunca în umbră ceea ce îl interesa mai puţin. Dar această umbră nu este o simplă absenţă a luminii. E o muzică neagră sau chiar o religie neagră. O noapte din care am venit sau în care ne întoarcem şi în care lumina transformă nişte bătrâni îmbrăcaţi sărăcăcios în profeţi, în vizionari, care cunosc Taina pentru că provin din ea. Un labirint în care filosofii au o aureolă funebră şi nu mai au nevoie să vorbească.

Ei ştiu că sunt atâtea lucruri de spus încât tăcerea rămâne uneori singura soluţie. S-au retras să citească şi să ezite, desprinşi din noapte ca sclavii lui Michelangelo din piatră şi căutând să dea lucrurilor un sens. Dacă alţi pictori sunt mari prin ceea ce au găsit, rembrandt e uriaş prin ceea ce caută.

Sunt acestea umbrele care-l înconjurau la Amsterdam, pe măsură ce rămânea mai singur ? Undeva în întuneric, Sisif urcă muntele cu speranţa că sus va afla un răspuns. Faţa lui nu mai capătă aspectul pietrei, ci al umbrei. Şi artistul însuşi, care s-a înfăţişat într-un tablou pe Golgota, se răstigneşte parcă între umbră şi lumină de fiecare dată când pictează. Noaptea revine mereu în pânzele sale, ca o durere ascunsă.
Sau, cum spune Claudel, aceste portrete ne fac mereu cunoştinţă cu noaptea. Dar există o interpretare “nocturnă” a picturii lui Rembrandt care exagerează titlul Rondului de noapte şi nu mai vede ce importanţă are lumina în această pictură.

Publicat in „Flacara” nr. 1275 – 18.11.1979